nyomtat

megoszt

Erdély építészete a 11-13. században
ENTZ GÉZA
ARHITECTURA TRANSILVANIEI ÎN SECOLELE XI–XIII

ARHITECTURA TRANSILVANIEI ÎN SECOLELE XI–XIII

(Rezumat)

Acest studiu, însoţit de o anexă documentară, a apărut pentru prima oară in anul 1968 în limba germană pe paginile revistei de istoria artelor Acta Historiae Artium, vol. XIV. Prezenta ediţie publică în limba maghiară textul iniţial german din 1968, cu modificările strict necesare şi completând notele cu materialul publicaţiilor mai nou apărute.

Pe lîngă caracterizarea în parte a fiecăruia din vestigiile arhitecturale remarcabile, adeseori unice, de pe teritoriul Transilvaniei, studiul se opreşte şi asupra unor serii mai puţin cunoscute sau dispărute. Harta legată de studiu marchează construcţiile medievale existente, respectiv cele dispărute, despre care avem cunoştinţă în prezent. Epoca studiată este cea a veacurilor XI–XIII, în esenţă perioada de domnie a regilor din dinastia arpadiană. Prin luarea în evidenţă a monumentelor legate de arhitectura preromanică, romanică şi gotică timpurie se poate urmări formarea unităţilor administrative ale regatului: a organizaţiei comitatelor, dezvoltarea sistemului de moşii ale neamurilor, evuluarea organismului bisericesc şi expansiunea ordinelor monahale, schimbările ce au intervenit în sistemul de apărare a graniţelor, procesul colonizării săseşti, aşezarea populaţiei româneşti.

Cetăţile regale din secolele XI–XII vădesc un sistem bine determinat. Un grup ale acestor cetăţi era constituit din centrele economice, sociale şi culturale, care au devenit apoi nucleul comitatelor mai timpurii şi de mai târziu. Dintre ele fuseseră deja construite încă în veacul al XI–lea Alba lulia, Clujul, cetatea Turzii şi Dăbâca, iar Cetatea de Baltă şi cetatea Crasnei au fost ridicate în a doua jumătate a veacului al XII–lea. Un alt grup avea ca destinaţie apărarea graniţelor de miazăzi şi fâşiilor de apărare de pe linia de răsărit. In această perioadă cetăţile sunt, în covârşitoarea lor majoritate, de pământ şi palisadă, câteva din ele însă se vor fi construit încă de pe atunci din piatră.

Utilizarea consecventă a unor materiale neperisabile era caracteristică de la început mai degrabă construcţiilor eclesiastice. O trecere în revistă a acestor construcţii eclesiastice din veacurile XI–XII relevă faptul că zona principală a aşezărilor timpurii a fost valea Mureşului şi cea a Someşului. Încă din aceste vremuri timpurii, creşterea populaţiei a impus ridicarea de construcţii din material neperisabil, cu structuri adecvate menirii respectivelor construcţii şi cu mai multă sau mai puţină ornamentaţie nu numai in centrele populate ci şi în comunităţile săteşti mai mici. Aşezarea ordinului benedictin în Transilvania – la fel ca în regiunea transdanubiană – poate fi atribuită regelui (ClujMănăşturul, Meseşul). Cele două mănăstiri timpurii ale arpadienilor au fost urmate de ctitoriile cu caracter famalial, dintre care două, şi anume cea de la Acâş şi cea de la Herina, exemplifică încă prin excelenţă soluţiile mai simple ale secolului al XII–lea.

Bisericile din Acâş şi Herina constituie cele mai timpurii exemple ale mănăstirilor de ctitorie familială din Ungaria medievală şi, împreună cu biserica abaţiei benedictine din Nagykapornak, comitatul Zala, conservă soluţia de construcţii din secolul al XII–lea a acestui grup caracteristic de clădiri. Construcţiile reprezentative ale acestui tip (Lébény, Ják, Zsámbék) au fost ridicate în regiunea transdanubiană în prima jumătate a secolului al XIII–lea. Strânsa legătură dintre mănăstirile familiale transdanubiene, atât în ceea ce priveşte structura cât şi în privinţa formei, nu este împtâmplătoare. Mănăstirile construite de către neamuri şi bisericile săteşti apar începând cu a doua jumătate a secolului al XIIlea, iar la cumpăna secolelor XII şi XIII creşte tot mai mult atât numărul, cât şi însemnătatea lor. Direcţia şi avântul dezvoltării sunt ilustrate, înainte de altele, de construcţiile de mare amploare ale celei de a doua catedrale din Alba Iulia, care – parţial nemijlocit, parţial simbolic – constituie mărturii ale înfloririi târzii totale a romanicului transilvan. La Alba Iulia, vechea catedrală a fost demolată, în locul ei construindu–se o bazilică mult mai mare şi mai ornamentată, cu trei nave şi navă transversală, cu abside semicirculare şi, mai ales, cu un turn de careu. Construcţia începută la finele veacului al XII–lea a fost încheiată în prima treime a celui următor, după un plan unitar, determinând aspectul exterior şi interior al catedralei atât în ansamblu, cât chiar şi în detalii. În timpul invaziei mongole construcţia a fost mult avariată, dar nu distrusă. Reparaţiile şi completările – mai ales la nave şi la frontonul de apus – au fost efectuate încă în cel de al treilea pătrar al secolului, deja parţial în stil gotic. Goticul timpuriu apare pregnant la corul poligonal nou construit în anii 1270–1280, ca şi la portalul de apus. Toate acestea indică cu claritate prezenţa şi în Transilvania a fenomenului general din Ungaria, anume că în secolul al XIII–lea stilurile romanic şi gotic vor defini împreună profilul artistic al acelor decenii.

Drept consecinţă a creşterii polulaţiei şi a colonizărilor, în cursul secolului al XII–lea întreg teritoriul Transilvaniei – cu excepţia munţilor înalţi acoperiţi cu păduri – a devenit treptat locuit. În prima jumătate a veacului al XIII–lea au fost populate până şi cele mai răsăritene bazine secuieşti. Arhitectura, atât cea laică, cât şi cea eclesiastică, se putea sprijini pe antecedente care i–au asigurat o evoluţie organică de pe la începutul veacului al XIII–lea. În acelaşi timp au fost lărgite şi fundamentele sociale ale artei, ducând la diversificarea şi îmbogăţirea treptată a structurilor, a ornamentaţiei, la o aprofundare în conţinut ale creaţiilor artistice.

Încă şi în aceea perioadă unicul gen de seamă al arhitecturii laice îl constituia cetatea, respectiv fortificaţia. Se amplifică în continuare reţeaua cetăţilor regale (Ciceul, Bálványos, Bologa, Lita, Uioara, Piatra Craivii, Deva, Hunedoara). Cu toate că aceste cetăţi, cu excepţia Devei, sunt menţionate în documente numai începând din secolul al XIV–lea, structura lor, ca şi alţi factori, nu lasă nici un dubiu asupra originilor lor încă din veacul al XIII–lea. Ele au ca nucleu, în general, un donjon patrulater (în cazul cetăţii Bologa, cilindric), căruia i–au fost adăugate celelalte construcţii de locuit şi gospodăreşti, respectiv turnuri de apărare.

Alături de suveran au participat la ridicarea de cetăţi şi magnaţii, ca şi membrii păturii conducătoare săseşti (Almaşu, Brâncoveneşti, Rimetea, Colţeşti, Szentmihálykő altfel Szádkő lângă Tăuţi, Cetatea Fetei–Floreşti, Câlnic, Săscior). Ordinul cavalerilor teutoni, colonizat de regele Andrei al II–lea cu scop de apărare, în primul pătrar al secolului al XIII–lea, a fost iniţiatorul unor importante construcţii de cetăţi în Ţara Bârsei (Cruceburg, Feldioara, Codlea, cetatea Braşoviei). Cetăţile din Tara Bârsei ale ordinului cavalerilor au fost, de bună seamă, cele mai modeme din Transilvania şi chiar din Ungaria vremii, alcătuind un sistem de apărare unitar, de înalt nivel, în această zonă de certă importanţă.

Cele mai timpurii întărituri ale aşezărilor orăşeneşti datează şi ele din secolul al XIIIlea: aşezările săseşti mai mari erau fortificate într–un fel sau altul în a doua jumătate a secolului al XIII–lea, acolo declanşându–se procesul urbanizării.

Noile aşezări formate în secolele XII–XIII au făcut necesară construirea unor biserici noi, iar aşezările mai vechi reclamau clădiri de cult mai mari, mai bine ornamentate, mai moderne, în locul bisericilor mai vechi, mici şi mai simple. Totodată, creşterea exigenţelor implica şi cointeresa în activitatea artistică pături sociale mult mai largi. Pe lângă iniţiativa regală şi mare–nobiliară, a trecut treptat şi rolul micilor moşieri şi al comunităţilor rurale mai mari sau mai mici. În acest fel, meleagurile, bazinele de mare diversitate şi adesea închise ale Transilvaniei au îmbogăţit cu note specifice evoluţia artei.

În raport cu construcţiile de cetăţi, faţă de perioada anterioară, în domeniul construcţiilor eclesiastice în veacul al XIII–lea puterii centrale i–a revenit un rol mai mic. Acest fapt e o consecinţă firească a activizării societăţii pe tărâmul artei, ceea ce caracteriza, de altminteri, întreaga Ungarie medievală. În Transilvania, aflată departe de centrele de cultură, regele era nemijlocit interesat în primul rând în construcţiile ce aveau loc în aşezările de lângă cetăţile sale şi domeniile acestora. (Cluj, Dej, Deva, Cetatea de Baltă, Cisnădioara, Sântămăria–Orlea.) Arhitectura de rit ortodox din bazinul Haţegului a luat drept model construcţia de la Sântămăria–Orlea.

Pe lângă catedrala de la Alba Iulia, cea mai importantă construcţie din secolul al XIIIlea în Transsilvania este mănăstirea de la Cârţa, singura mănăstire cisterciană în toată provincia. Corul acesteia reprezintă cea dintâi construcţie gotică timpurie pronunţată din Transilvania. Biserica şi mănăstirea de la Cârţa nu au rămas izolate ca influenţă, ci au dat naştere unui cerc artistic bine definit în Transilvania (biserica Sfîntul Bartolomeu din Braşov, Hălmeag, Radna, Sic, bolta navei principale şi portalul de apus din Sebeşul Săsesc, corul fostei biserici minorite din Bistriţa).

Cele mai vechi construcţii săseşti le găsim în zona Sibiului. Arhitectura bisericească din Tara Bârsei se leagă de colonizarea ordinului cavalerilor teutoni, începuturile sale datînd astfel ceva mai târziu, după 1211. Grupul bisericilor influenţate de Cârţa (Prejmer, Hărman, Feldioara, Sânpetru) prezintă un amestec al romanicului târziu şi al goticului timpuriu.

In contrast cu alte zone, mai ales centrale, ale Ungariei medievale, în Transilvania nobilimea a dat dovadă în veacul al XIII–lea de o activitate mai modestă în domeniul construcţiilor. Faţă de mănăstirile familiale păstrate în regiunea transdanubiană, în Transilvania vom găsi doar variante mai mici, de aspect provincial (Mănăstireni, mănăstirea Almaşului). Activitatea familiilor nobiliare transilvane în domeniul arhitecturii se caracterizează – datorită posibilităţilor lor economice şi a exigenţelor artistice mai reduse – prin dimensiuni şi execuţii mai simple, însă printr–o mare diversitate şi nuanţarea proporţiilor (Noşlac, Rădeşti, Bonţida, Nima, Uileacul Şimleului, Luncani, Teiuş – azi biserică reformată).

Trecerea în revistă a arhitecturii săteşti din veacul al XIII–lea, oferă posibilitatea delimitării unor zone de geografie artistică mai mici, şi anume: cea din jurul Clujului, cea din jurul Dejului, cea a văii Mureşului şi cea a Secuimii.

Recapitulând evoluţia arhitecturii transilvane în secolele XI–XIII, putem constata că în activitatea constructivă a populaţiei ungureşti şi săseşti se întreţese şi activitatea constructivă a populaţiei româneşti începută în bazinul Haţegului şi zona înconjurătoare. Alături de comitatele regale şi apoi nobiliare, secuii şi saşii formulează corespunzător caracteristicilor lor economice şi sociale structurile, formele şi conţinutul artistic al arhitecturii. Separaţia geografică şi trăsăturile istorice particulare legate de ea oferă o coloristică de sine stătătoare în gama diversă ce caracterizează întreg spaţiul, în acelaşi timp alcătuind şi o anume unitate. Totodată, puterea centrală lega de ea Transilvania prin numeroase file ale forţelor istorice feudale. Arta transilvană a făcut încă în epoca arpadiană dovada clară a acestui fapt, atunci când, făurindu–şi profilul său specific, oferea şi mărturia efectivă a integrării organice în arta Ungariei medievale.