Căutare

Muri, deci, în faşă şi tentativa asta de reorganizare, ca şi precedentele: nu doar fără efecte palpabile, dar fără ca măcar să se fi identificat problemele şi soluţiile.

A lipsit un proiect scris, o concepţie de politică publică, ca şi analizele factuale pentru a susţine o dezbatere publică informată cât de cât. S-au vehiculat argumente aiurea: ba că ne cere Comisia o anume structură politico-administrativă pe regiuni; ba că dizolvarea judeţelor în regiuni ar aduce economii masive la buget; ba că principalul necaz al ţării e slaba absorbţie de fonduri UE, de care vinovată în primul rând e administraţia locală şi judeţeană, care trebuie reşapată pentru a nu pierde banii.

Am mai combătut aici mituri urbane de acest tip, născute din provincialismul orgolios şi guraliv în care se întreţin reciproc decidenţii politici şi mass-media, în completă ignorare a datelor sau tendinţelor europene. Ca să mă refer doar la ultimul: România are şapte programe operaţionale, conduse de şapte ministere, prin care se derulează fondurile UE. Din cele şapte, unul singur e la Ministerul Dezvoltării şi, cât de cât, implică autorităţile locale în decizie, iar el are cea mai bună rată de absorbţie dintre toate (deşi proastă prin comparaţie cu programe similare din alte ţări noumembre). Celelalte şase sunt bine centralizate în pumnul păros al ministerelor, unde se aprobă fiecare licitaţie şi chitănţucă. Aici vedem adevărata catastrofă a absorbţiei, cu Transporturile campion absolut (2% în patru ani) şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pe aproape (sub 4%). Prin urmare, fără a pretinde că autorităţile locale mănâncă jar, devine amuzant să vezi miniştri cum arată cu degetul spre judeţe, într-un exerciţiu tipic de râde hârb de oală spartă. Marea hibă a tentativei eşuate de reformă teritorială este că n-a plecat de la probleme spre soluţii ci, dimpotrivă, a avut tot timpul aerul de soluţie aflată în căutarea febrilă a unei probleme care s-o justifice. Şi că n-a ştiut să folosească argumente europene reale pentru legitimare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi inclus în pachet toate cele patru mari priorităţi pe care ar trebui să le avem azi, nu doar o parte din ele; şi ar fi arătat cum rezolvările propuse se aşează pe nişte trenduri continentale.

 Prioritatea unu ar fi fost în acest sens nu comasarea judeţelor, ci a primăriilor rurale prea mici şi slabe financiar pentru a fi viabile. Din cele 2.860 de comune ale României, doar 23% îşi acoperă măcar cheltuielile salariale din veniturile proprii plus cota partajată de impozit pe venit personal (principalele surse automate la bugetele locale, restul fiind transferuri condiţionate de sus). 685 de comune (24%) au cheltuielile salariale la nivel dublu, triplu sau cvadruplu faţă de această bază de venituri proprii necondiţionate.

Aşa stând lucrurile, orice pretenţie de autonomie acum, peste zece sau cincizeci de ani e o glumă, deoarece nu există alte surse majore de venituri care să poată fi cedate la nivel local fără a produce dezechilibre teritoriale puternice, ceea ce crează nevoia de noi instrumente centrale de echilibrare financiară – şi tot aşa, în cerc vicios. Singurul rost al existenţei acestor comune rurale proiectate din start în faliment tehnic, adică dependente de granturile ad-hoc negociate cu judeţul sau ministerele, pare să fie conservarea bazei de clientelism politic în teritoriu.

România moştenise 2.680 de comune în 1990; în perioada 2000-2004 s-au creat majoritatea celor noi, cam 150, deşi chiar programul guvernului Năstase prevedea împuţinarea, nu înmulţirea lor. Echipa Năstase-Cosmâncă s-a hotărât atunci să-şi întărească fieful electoral şi numărul de primari nu doar prin migraţie, dar şi prin clonare, cedând presiunilor de jos de a crea noi primării, deşi populaţia totală a României de fapt scădea.

Ăstimp, nimeni nu mai făcea asta în Europa. Dimpotrivă, tendinţele în ultimii ani sunt vizibile către coagulare. Danemarca e celebră pentru reforma teritorială de la mijlocul decadei care a împuţinat comunele de la 270 la 98; statele baltice au introdus politici de stimulare prin granturi a fuziunilor (Letonia a redus numărul de la 500 la 100); în criză financiară, Grecia a aplicat programul Kallikratis de reformă, astfel încât anul trecut, din 1034 de comune au mai rămas 325. De o manieră mai graduală, dar în aceeaşi direcţie, Anglia şi Irlanda de Nord elimină consiliile locale mici, Finlanda a făcut obligatorie prin lege gruparea comunelor mărunte pentru furnizarea de servicii în comun. Discuţii similare se duc în Olanda, Germania şi Franţa, ultima fiind ţara din UE cu cele mai fragmentate comune rurale, dar care prin reforma teritorială din 2010 a introdus şi ea stimulente pentru fuziune în cadrul unor “comune noi" cu atribuţii lărgite.

Cam ăsta e peisajul în Uniune. Nu e loc de analizat acum celelalte trei tendinţe la care, dacă am reuşi să ne racordăm, tare bine ne-ar prinde (reforma de - partamen telor – echivalentul judeţelor –; înfiinţarea de zone metropolitane; şi clarificarea statutului capitalei în raport cu districtele sale componente). Dar fuziunea raţională a comunelor rurale şi crearea unor unităţi mai eficiente, care să stea financiar pe picioarele lor, ar da o lovitură mai grea decât desfiinţarea judeţelor baronilor de la orice nivel, inclusiv cel central.