Căutare

Articolul:

Efecte româneşti ale crizei din Italia

2007 11 09| de Ion Cristoiu

Prin înţelegerile făcute în timpul vizitei lui Călin Popescu Tăriceanu la Roma, criza din Italia poate fi considerată sfârşită sau, poate, aproape de sfârşit. Ca în cazul oricărei crize majore, amplificată şi de spectacolul mediatic, cea din Peninsulă se constituie într-un bun prilej de a trece în revistă reacţiile clasei politice, ale instituţiilor şi ale societăţii româneşti îndeosebi. Din privirea aruncată asupra faptelor, se pot trage câteva concluzii, chiar dacă doar parţiale:


1)  În confruntarea dintre Palate, cel din Victoria a marcat substanţial. Desigur, soluţia rezolvării a căzut, cum era şi de aşteptat, pe umerii Guvernului. Asta ar putea explica vizibilitatea deosebită de care a beneficiat Călin Popesc Tăriceanu faţă de Traian Băssescu. S-a confirmat încă o dată adevărul că avem o Constituţie şuie în ce priveşte Preşedinţia. Ales prin cheltuitorul vot direct şi universal, preşedintele nu poate face practic nimic dacă nu domină partidul de guvernământ. Izbucnit pe vremea lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, scandalul ar fi dat preşedintelui şi premierului posibilitatea unei acţiuni unitare. Măsurile Guvernului s-ar fi răsfrânt, în impactul lor, şi asupra preşedintelui. Dat fiind divorţul categoric dintre Preşedinţie şi Guvern, Traian Băsescu a fost lăsat la ipostaza de chibiţ. Dincolo însă de realităţile constituţionale, trecerea în plan secund a lui Traian Băsescu şi-a avut cauza şi într-o prestaţie lipsită total de inspiraţie. Dând curs unei manii dobândite de câtva timp încoace, domnul preşedinte s-a manifestat ca dătător cu gura. Plin de clişee amintind de cele ceauşiste (a se vedea insistenţa pe amiciţia dintre cele două popoare), Discursul de la 4 noiembrie 2007 nu evidenţiază niciodată iniţiativa proprie a preşedintelui. Traian Băsescu s-a mulţumit să ne anunţe că a cerut Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe să intervină la Uniunea Europeană. Domnia sa e capul statului. N-ar fi fost de aşteptat dacă nu o vizită în Italia, atunci măcar un contact diplomatic la nivelul Preşedinţiei? Călin Popescu Tăriceanu a urmat o linie politică evidentă în ultimul timp: să taci şi să faci. Din acest punct de vedere, vizita în Italia poate fi considerată un succes. Strofocarea presei prezidenţiale de a descoperi eşecuri ni se pare mai mult decât ridicolă. Să vezi în întârzierea aterizării un gest de ostilitate din partea autorităţilor italiene întrece orice măsură. Inclusiv cea dictată de slugărnicia faţă de Cotroceni;


2) Partidele politice din România n-au avut forţa de a-şi asuma acţiuni şi poziţii coerente. Cel mai important partid de Opoziţie, PSD a fost practic inexistent, intervenţiile sale rezumându-se la câteva declaraţii făcute în cadrul campaniei pentru europarlamentare. PD n-a avut nici o reacţie. Deşi discursul electoral al candidaţilor PD se întemeiază şi pe aşa-zisa familie a Partidelor Populare, Partidul Democrat a lăsat impresia că n-are nici o relaţie externă. Explicaţia e simplă. Partidul Democrat şi-a pierdut identitatea. Liderii acestuia sunt incapabili de altceva decât să-i cânte în strună lui Traian Băsescu. Îngroziţi să nu comită ceva care să stârnească mânia Jupânului de la Cotroceni, liderii PD au preferat să fie mediocri, într-un moment în care se puteau remarca. Alte partide s-au preocupat de criza din Italia. Excepţie făcând PRM,  acţiunile lor au frizat în multe locuri ridicolul, câtă vreme ele n-au fost concepute să aibă ecou în Peninsulă.


3)  Diplomaţia românească a ieşit destul de boţită din întreaga afacere. Şi, poate, pe nedrept. Nefericita Declaraţie a lui Adrian Cioroianu, speculată abil de adversarii săi din presă şi din politică, a bruiat acţiunile întreprinse de MAE pe plan extern. Unei analize lucide a ce a întreprins ministerul pentru rezolvarea crizei i s-a preferat un tărăboi (niţel artificial, credem noi, pentru că Adrian Cioroianu poate fi acuzat de orice, numai de fascism, nu) fără nici o legătură cu adevărata problemă. Absenţa unui ambasador român în Italia, avându-şi cauza în neînţelegerea dintre Preşedinţie şi Guvern, a adâncit imaginea de prestaţie catastrofală a diplomaţiei noastre.


4) Boţite au ieşit şi organizaţiile, şi partidele rromilor. Extrem de active în a repera şi denunţa încălcarea drepturilor rromilor, aceste organizaţii şi partide au dovedit că nu au nici o legătură cu o mare parte a etniei. Pentru că un organism sau un partid al unei minorităţi se constituie într-o curea de transmisie între stat şi minoritatea respectivă. În aceste condiţii, organizaţiile şi partidele rromilor sunt responsabile nu numai de apărarea drepturilor, dar şi de îndeplinirea obligaţiilor faţă de restul societăţii ale minorităţii.


PS. Popasul lui Traian Băsescu în redacţia ziarului la care e acţionar politic principal s-a soldat cu un denunţ al lui Bogdan Chireac, unul dintre cei mai buni analişti ai noştri în materie de politică externă. Ţuluşii lui Traian Băsescu de la Evenimentul zilei nu s-au dat în lături din a transpune în viaţă teza diversionistă a Cotrocenilor privind o aşa-zisă corupţie a presei româneşti independente