Căutare

E la modă în sezonul toamnă-iarnă 2008 să te dai pe mov şi să critici uninominalul.
Dacă pentru prima tendinţă îţi trebuie ceva imaginaţie şi curaj să îţi iasă de-o asortare, în al doilea trend trebuie doar să te arunci şi să te laşi purtat. Şi argumentele pentru o contestare îţi sar în minte ca din aparatul de popcorn. Că nu o să avem decât câţiva aleşi direct, restul de vreo 400 îi primim tot pe seama unei aritmetici fără legătură cu votul. Că tot partidul e tătic, fiindcă el stabileşte, discreţionar, cine şi unde candidează. 

Că pe locurile eligibile au ajuns aceiaşi de care ni s-a acrit de-o viaţă. Sau că s-au umplut listele cu cantautori şi comedianţi, care iar se vor lua de piept cu Rasdaq-ul ca Irina Loghin, marea doamnă a bursei de nunţi-botezuri. Că ori sunt blaturi deja făcute între partide, ori o să fim puşi, penibil, să alegem între securistul Felix şi spionul năpârlit Talpeş, desigur pentru reformarea clasei politice. Şi, dacă mai stai să te scarpini puţin a nedumerire, mai găseşti vreo zece pricini. Una peste alta, e probabil cel mai ineficient mod de a reforma sistemul electoral pe care îl putea imagina cineva. Dar, deocamdată, pe ăsta îl avem şi să ne rugăm ca el să reziste testului la rupere, în justiţie, la care l-a supus C.V. Tudor, fiindcă alternativa ar fi amânarea scrutinului, cu toate prelungirile de haos, şantaj şi populisme păguboase care s-ar suprapune teribil de nefericit vârfului crizei financiare şi economice mondiale. 

Apropo de criză, povestea asta cu răsturnarea standardelor capitaliste, ale liberalismului, concurenţei şi neintervenţionismului putea fi o uriaşă şansă pentru profesionalizarea discursului politic românesc. Mă gândeam că, în sfârşit, toată nebunia mondială va face dintr-o dată suficient de atractive, chiar spectaculoase, temele fundamentale de doctrină, în special cele economice. Îmi făcusem socoteala că, până la urmă, se vor putea câştiga sau pierde alegeri şi la noi pentru sau din cauza unui 0,5 la sută la impozit, cum a fost la alţii decenii la rând. Că teme precum limitele intervenţiei statului în economie, impozit progresiv versus cotă unică sau chiar redefinirea capitalismului după criză ar putea căpăta aer spectacular şi polemic, aşa cum în alte cicluri electorale au fost anticomunismul, anticorupţia sau antimaghiarismul. M-am dumirit repede că trebuie să îmi trag palme singur. E imposibil tocmai anul acesta! De ce? Din cauză de uninominal.

 Într-o campanie fărâmiţată până la pulverizare vor conta doar evoluţiile la individual compus. Fiecare candidat, se vede deja, are grijă să îşi croiască propriul marketing zis politic. Doi liberali îşi lansează candidatura în balon. Alţi doi, tot de la PNL, îşi instalează cameră web în casă, maimuţărind transparenţa până în dormitor. Udrea nu mai pridideşte cu conservele de toamnă, împletitul şi frecatul. Călinescu dă un chef cu lăutari, Birchall se foieşte de sus în jos prin ţară căutând un colegiu, Vadim prezintă bateria din frapiera PRM: Zăvoranu-Dragomir, Năstase se strecoară pe orarul elevilor din Mizil, în vreme ce PNL Hunedoara face cinste cu un vin de nuntă tinerilor însurăţei din judeţ. Unde să mai încapă în peisajul ăsta ţipător colorat (şi nu s-a dat încă startul competiţiei de aruncat cu punga în alegători) vreo sămânţă de discuţie ideologică? Ce criză, ce ameninţări? Ceea ce contează acum e să îţi ridici cota de credibilitate, să îţi creşti indicele de simpatie populară. Şi atunci nu îţi vine să înjuri şi tu sistemul ăsta electoral? Ba îţi vine chiar să te retragi în cabina ta şi să îţi tragi palme uninominal.