Căutare

Au aterizat pe pamant spaniol cu cativa euro in buzunar si cu teama ca vor munci pe veci in constructii sau in menaje-rie. Au inchis ochii la greutatile inceputului, au strans din dinti si au muncit. In genunchi, la curatat podele, in apa pana la brau, sapand pivnite sau spaland rufe. Treptat-treptat, roma-nii au reusit sa se ridice, sa-si valorifice anii petrecuti in scoli si universitati si sa ajunga in pozitii inalte.

Au aterizat pe pamant spaniol cu cativa euro in buzunar si cu teama ca vor trebalui pe veci in constructii sau ca menajeri. Au inchis ochii la greutatile inceputului, au strans din dinti si au muncit. In genunchi la curatat podele, in apa pana la brau sapand pivnite sau spaland rufele bogatasilor. Treptat-treptat au reusit sa se ridice, sa-si valorifice anii petrecuti in scoli si universitati si sa ajunga in pozitii inalte, dand astfel clasa celor care nu-i vedeau decat la munca de jos.

Daca la inceput imprastia balegar pe gazoanele celor instariti, acum este singurul roman din Spania care lucreaza la una dintre cele mai mari si mai importante firme de hardware si software, IBM. Cosmin Caluser a plecat din Romania acum patru ani. De-abia implinise 25 de ani. Nu s-a gandit nici o clipa ca avea sa faca altceva decat munca de jos, mai cu seama ca statea in Spania, ca majoritatea, ilegal. Insa nu l-a speriat gandul ca ar putea sa-si castige painea aici muncind mai mult cu palmele decat cu creierul. Desi nici Facultatea de Filosofie pe care o terminase, dar nici traiul in casa parintilor nu-l pregatisera sa infrunte lumea cu tarnacopul sau mistria. Nici vorbele prietenilor intorsi de pe meleaguri straine, speriati de munca istovitoare, nu l-au dat inapoi de la gandul de a-si incerca norocul. "Oamenii de aici au alta mentalitate: daca esti bun in ceea ce faci, rezisti! Daca nu, altcineva iti va lua locul", este convins Cosmin. Iar acesta a fost argumentul suprem care l-a determinat sa nu dea bir cu fugitii la aparitia primelor greutati.

"DACA PATRONULUI II E BINE, SI TIE TI-E BINE!". Timp de trei luni, el si sotia sa au cautat in zadar ceva de lucru. Banii cu care venisera din tara, "ca sa ne petrecem luna de miere", se terminasera de mult. A reusit in cele din urma, cu ajutorul unui prieten, sa fie angajat de tatal acestuia in gradinarit. "Ma ocupam de tot ce inseamna curtea unui om, de pomi fructiferi, de curatenia gradinii si a fantanii arteziene, de intins balegar pe gazon", isi aminteste Cosmin inceputurile sale. Nu uita nici de primul sau loc de munca, unde trebuia sa sape pivnite sub casele oamenilor, in apa pana la brau, dar nici de sentimentul de mandrie ca cei 30 de euro pe care ii primea la sfarsitul zilei de lucru - care dura adesea 12-13 ore - erau bani munciti cinstit. A reusit apoi sa-si gaseasca o chirie in care sa stea doar el cu sotia, si nu la gramada, cu inca o familie, cum locuisera la venirea lor in Madrid.

Isi fixeaza privirea pe masuta din fata sa, si vocea-i devine grava. "In tara eram profesor. Sotia mea, Adriana, invatatoare. Am incercat sa ne mutam singuri cu chirie. Ne-a fost imposibil. Ce sanse aveam noi, cu meseriile noastre atat de prost platite, sa supravietuim?" Zambeste. Si fara urma de regret si nici de jena ca unui om cu facultate, masterat si studii peste hotare i se da ca sarcina de catre spanioli sa ridice zidurile cladirilor lor, incepe sa povesteasca cum sotia sa pana de curand a fost menajera si ingrijitoarea copiilor spanioli. "In Romania ma saturasem sa fiu calcat in picioare de o directoare inculta si prost pregatita, de sefi cu mult sub nivelul meu, de la care nu aveam nimic de invatat, dar care nu stiau cum sa-si impuna mai bine dictatura. Primul meu salariu la IBM a fost mai mic decat cel pe care l-am luat cand eram gradinar. De ce? Pentru ca atunci cand iti stapanesti bine meseria, castigi. Eu a trebuit sa invat foarte multe atunci cand m-am angajat pe postul de consultant. Politica spaniolilor este: daca patronului la care lucrezi ii este bine, cu siguranta si tie iti va fi bine. Nu suport sa se traga chiulul, sa ne facem ca muncim numai sa treaca ziua. Daca falimenteaza firma la care lucrezi, falimentezi si tu. Si spaniolii au invatat regula asta. O stiu si eu, o inteleg, o respect si ma simt motivat sa-mi fac treaba foarte bine!" Acum vrea sa se mute in propria-i casa, conduce o masina la care inca mai are multe rate de platit, dar a invatat sa se bucure de fiecare realizare. Ca sa devina angajat la IBM, mai bine de un an, Cosmin a depus nenumarate CV-uri, a trecut prin furcile caudine a zeci de teste si interviuri sustinute cu directorii firmei in franceza, engleza si spaniola. "Sunt un angajat ca oricare altul, se caracterizeaza Cosmin. Unul care munceste cu responsabilitate, care a invatat de la parintii sai, cadre didactice la randul lor, sa-si asume deciziile si sa mearga inainte cu orice pret."

O ALTA POVESTE. In fiecare zi, la 7:30 dimineata, descuia casa femeii spaniole, intra direct in bucatarie si cat ai clipi trebuia sa fie gata micul dejun pentru copilul sefei sale. Fara sa-si traga sufletul, il ducea apoi pe cel mic la scoala, deretica prin casa, "repede si bine", ca la sfarsitul zilei "stapana" sa gaseasca incaperile luna, mancarea - calda si copilul - cu temele scrise. Si tot asa, vreme de un an, timp in care intrebarea "sa mai stau, sa nu mai stau?" capata de cele mai multe ori ecouri adanci in sufletul sau. In Romania terminase o facultate. Studiase patru ani, sperand ca va putea lucra in vreun laborator. Sau ca macar sa-si poata permite sa traiasca in Capitala. "Cu pile si cu interventii peste interventii am ajuns sa lucrez ca vanzatoare intr-un magazin. Chiria garsonierei in care locuiam in Bucuresti era de vreo 2,5 milioane, iar salariul meu de 1.500.000 de lei", isi aminteste Elena Roman din Adjud. A rezistat doar doi ani. Doi ani de inghitit in sec atunci cand era vorba sa-si cumpere ceva mai scump de mancare sau de imbracat, doi ani in care sentimentul ca sansele de a face ceva in propria tara erau nule devenea din ce in ce mai chinuitor si mai frustrant. A ajuns in Spania in 2002, impinsa de la spate de mama sa, convinsa ca doar Elena ar putea intoarce lucrurile in favoarea ei.

REUSITA IN PREMIERA. Avea 27 de ani cand a calcat pentru prima oara pe taram strain. Limba spaniola nu-i era nici pe departe cunoscuta, mai ales ca, spune ea, "nu suportam sa ma uit la telenovele, asa ca nu prea avusesem de unde sa o invat". In patru luni, insa avea sa vorbeasca spaniola atat de bine ca nu putine au fost datile in care era confundata cu "una de-a lor". Dar se simtea singura. Goana dupa un loc de munca o facuse sa uite de iesirile in oras sau de plimbari prin parc. A fost insa de-ajuns sa-l cunoasca pe cel cu care avea sa-si imparta viata de-atunci incolo, Jesus Benito. "Intr-o zi a venit cu ideea sa ne infiintam un birou de avocatura care sa se ocupe in speta de problemele imigrantilor. Eu stiam limba romana, si atunci eram cea mai potrivita persoana care sa vorbeasca cu ei", povesteste Elena. Zambeste larg, aratandu-ne biroul in care lucreaza, cochet si plin de dosare. Acum s-a mutat in Alcala de Henares, alaturi de sotul sau. A renuntat la orele de menaj pe care le facea si s-a implicat trup si suflet in problemele cu care se confrunta strainii veniti in Spania. "Principala grija a lor era sa isi poata gasi un loc de munca si apoi sa poata locui legal in tara. La inceput a fost greu. Nu prea aveau incredere in noi, dar cand au vazut ca le oferim consultanta gratis si ca nu cedam pana nu rezolvam problema cu care vin, au devenit mult mai deschisi. Dar am intampinat greutati mari din pricina autoritatilor spaniole. De fiecare data cand discutam cu ele despre un anumit caz imi inchideau rapid gura, spunandu-mi ca nu pot vorbi in numele altuia. Singura solutie era sa infiintam o asociatie. Asa am reusit, printre multe altele, sa primim o parcela de pamant pe care Primaria a concesionat-o pentru a se construi o biserica ortodoxa. Ar fi singura din toata Spania, pentru ca aici sunt numai catolice. Bisericile ortodoxe sunt, de cele mai multe ori, improvizate in tot felul de locuri, iar romanii ortodocsi au cu adevarat nevoie de biserica lor", ne explica Elena. In minte ii apare imaginea miilor de romani care de Pasti au umplut Piata Cervantes, locul in care si-au spus ca acasa, in romaneste: "Hrisos a inviat!". Prin nenumaratele proiecte in care s-a implicat, Elena Roman a ajuns sa fie cunoscuta de primarul Alcalei de Henares. Dintre cei 200.000 de locuitori ai orasului, peste 15.000 sunt numai romani. O data cu infiintarea Directiei Generale de Integrare si Imigratie, Elena Roman, tanara absolventa a Facultatii de Zootehnie din Bucuresti, a devenit si primul roman cu o functie publica in administratia din Spania, ea fiind cea desemnata sa se ocupe de cetatenii de alte nationalitati care traiesc in Alcala de Henares.

DE UNA SINGURA. In Romania locuia intr-un camin studentesc. Avea 19 ani cand s-a vazut singura. Doar de sus, din Cer, vegheata de zambetul si grija eterna a mamei sale. Terminase Facultatea de Jurnalistica, se inscrisese la master. De pe bancile scolii a lucrat pe la mai toate cotidienele bucurestene, a cochetat vreme buna si cu televiziunea. Iar cand se simtea mai singura si mai neputincioasa punea mana pe carte si incepea studiul pentru scoala. Erau nopti in care nu-si putea stapani plansul. Dar a continuat sa se razboiasca cu viata, "ca mama sa ma vada acolo unde e si sa fie mandra de mine". "Ce faci, Simona?", o intrebau colegii si prietenii. Cu zambet pe buze, raspunsul ei nu lasa sa se simta mahnirea care-i infasurase sufletul in giulgiu. "Supravietuiam, si pentru inceput era bine", spune ea si-si ascunde privirea in pamant. A fost nevoie de un telefon de la fratele sau care locuia in Spania, singura sa ruda, ca sa-si stranga avutia dintr-un dulap de camin si sa se suie in avion. A lasat in urma amintiri dureroase, convinsa ca patrunde intr-o lume in care nu se va simti singura: va fi cu fratele sau. Doar atat conta. "Doua zile am stat la el, ca a si trebuit sa plec. Discutii. Probleme. Am ramas din nou singura", povesteste Simona Obreja, tanara care, la 22 de ani, o lua de la capat intr-un oras strain si "neprimitor".

IN NUMELE MAMEI... Acum, de mai bine de 2 ani, locuieste in centrul Madridului. Si-a continuat studiile de masterat si nu a incetat nici o clipa sa munceasca. "Ce puteam sa fac? Nu stiam limba, nu cunosteam pe nimeni, eram ca un copil ratacit intr-un urias labirint", spune Simona si incepe sa istoriseasca momentul in care viata sa a schimbat macazul: "Pe internet si pe la universitati am lasat tot felul de anunturi prin care ceream sa fac un schimb, eu predam engleza unui spaniol, el avea sa ma invete spaniola. Universitatea din Pozuelo de Alarcon m-a sunat si mi-a propus sa predau ore de limba engleza". Nu pune reusita pe seama norocului. Chipul ii radiaza. Obrajii i se inrosesc. Nu-i place sa vorbeasca prea mult despre sine. Caci, zice ea, "m-am zbatut mult, ca fiecare de altfel. Numai prin munca si incredere". A acceptat oferta universitatii si de-atunci i s-au deschis si alte usi. A ajuns, dupa cateva luni, sa fie translator engleza-romana in cadrul Ministerului de Interne din Spania si sa participe la investigatiile financiare. Ba chiar sa predea cursuri de business angajatilor celor mai importante firme de autoturisme. A muncit si 12-14 ore pe zi, iar oamenii au inceput sa aiba incredere in ea. De-ndata ce sosea acasa, seara, se inchidea in camera sa si-si continua studiul. A terminat masterul, iar acum s-a inscris la un doctorat pe relatii internationale, "Uniunea Europeana si globalizarea". La venirea in oras, n-a auzit din partea nici unui roman cuvinte de incurajare. Sansele ei de a-si castiga traiul erau impartite intre a face menajul in casele spaniolilor sau a se angaja in vreun bar ca picolita. Si-a spus insa mereu in gand ca niciodata nu va inceta sa incerce "mai mult si mai mult... Mama a vrut sa ma vada realizata. N-a apucat sa ma vada pe pamant. Eu i-am promis ca o sa reusesc. Si cel putin, pentru moment, m-am tinut de cuvant", spune Simona cu hotarare in voce. Este trecut de 10 jumatate seara si ea inca n-a ajuns acasa. Cu harta metroului in buzunar alearga de la o linie la alta, ca sa nu piarda ultimele curse. A invatat de mica faptul ca banii trebuie dramuiti cu grija si, desi castiga suficient de mult cat sa-si permita sa cumpere un bilet de avion pana la Barcelona doar pentru o calatorie de-o zi, nu face risipa. Stie ca Spania nu e tara care a facut-o fericita. Este tara care a facut-o constienta de capacitatile si abilitatile pe care le are. Este locul in care se simte implinita profesional. Atat. In rest, uraste "modul superficial de lucru al spaniolilor, aroganta si incultura lor". Citeste, iese cu putinii prieteni pe care ii are si spera ca va lucra in politica. Primele interviuri la Bruxelles au si fost luate cu succes. Si nu-i de mirare, caci asa cum sustine Simona: "Nu ma las pana nu reusesc ceea ce-mi propun!".