Căutare

Poate că ar fi trăit în continuare de-o parte şi de alta a mormanelor de fier vechi, în corturi roase de vreme şi subţiate de ploi, ar fi trebuit să scoată bani din buzunar ca să plătească "românii" cu carnet de conducere să-i plimbe acolo unde aveau afaceri şi nu ar fi învăţat niciodată cum să folosească un săpun. Nu s-ar fi preţuit pe ei înşişi şi poate ar fi îngroşat rândurile romilor huliţi, plecaţi în alte ţări.

Drumul până la şcoala de şoferi

Şi asta dacă, în urmă cu şase ani, nu s-ar fi înfiinţat Grădiniţa bilingvă la Săruleşti, judeţul Călăraşi. Acum, într-o cămăruţă cu pereţii plini de planşe colorate, cu două măsuţe lungi pitice şi câteva braţe de jucării, prichindeii romilor din zonă, vin să înveţe poezii şi cântece.

Micuţii au învăţat să se spele înainte de fiecare masă, părinţii lor au lăsat corturile pentru case şi şi-au pus toată nădejdea în micuţii care vor veni peste opt ani acasă cu un carnet de conducere ce valorează mai ceva ca o diplomă luată la Universitatea Oxford.

Pentru că în Săruleşti, unde comunitatea de romi depăşeşte 600 de persoane, s-a organizat şi programul "A doua şansă", prin care cei care au sărit peste şcoală se pot întoarce în bănci pentru a învăţa buchiile, comunitatea romă se poate mândri acum cu 80 de carnete de conducere pe care le-ar înrăma dacă nu le-ar folosi la drum, în fiecare primăvară când pleacă "pe teren", să vândă marfă.

Majoritarii din comuna călărăşeană, românii, au devenit puţin mai toleranţi, învăţând odată cu prichindeii lor că sala de clasă este suficient de încăpătoare pentru toţi.

"Ceata lui Piţigoi" nu are culoare

La o măsuţă lungă stă aliniată "ceata lui Piţigoi". Li se potriveşte de minune numele cântecului pe care-l fredonează cu foc – nici nu e nevoie să-l atingi pe vreunul ca să ţipe toţi, ba că nu le ajung jucăriile, ba că nu-şi găsesc sucul sau pixul, că nu au loc la masă. "Vai, vai, ce tărăboi. Dai în unul, ţipă doi", se tânguie grupul de copii, proptindu-şi mânuţele în obraji, a îngrijorare, încurajaţi de educatoarea Elena Stan.

Le place grozav să pozeze, aşa că se învârt după aparatul de fotografiat, chicotind. Pe uşă apare Ionuţ, un copilaş din clasa întâi. "Am venit şi eu să cânt cu voi", spune sigur pe el, apropiindu-se de masă. Şi apoi, ca să le arate tuturor că şi-a învăţat bine lecţia a spus de câteva ori, pentru oricine voia să-l asculte: "Eu sunt ţigan om!"

De la apă şi săpun, la alfabet

Educatoarea Stan simte că şi-a îndeplinit rolul, învăţându-i pe ţânci să se simtă egali. Este o misiune mai mult decât importantă pentru ea care nu a deprins lecţia asta decât pe la 50 de ani. A avut mai multe locuri de muncă, ba chiar a trăit o perioadă doar din alocaţia copiilor săi.

Dar în 2004, când avea 49 de ani, i s-a oferit ocazia să fie educatoare la grădiniţa de vară pentru romi. Acesta a fost momentul în care s-a înscris la facultate, pe care a făcut-o în acelaşi timp cu una dintre fiicele sale. Şi nici aşa nu a reuşit să le arate majoritarilor că şi romii pot să pună preţ pe educaţie.

"Cum te simţi când intri în cancelarie, tu, profesor cu studii superioare, ţigancă, care-i problema? şi directorul tău, care se uita pe geam, să spună despre nişte copii: «fir-ar ale... de ciori». I-am spus cu calmitate: «domnule director, aveţi grijă că lângă dumneavoastră aveţi o cioară». «A, nu, că tu nu eşti ca ei», a încercat să mă perie. Acum vă mai puneţi întrebarea de ce mi-era ruşine să vorbesc romani în public?", povesteşte o întâmplare de la altă şcoală la care a mai predat, educatoarea Stan.

Când se uită spre gloata de copii, băgaţi până la jumătatea în cutia cu piese de puzzle, îşi dă seama de progresul pe care şcoala l-a făcut în şase ani. "E chiar o diferenţă ca de la cer la pământ, de la copii care n-au călcat cu picioruşul lor într-o grădiniţă şi acum uitaţi-vă, sunt curaţi. Atunci am luat săpun, am luat prosop, nici nu ştiau să se spele. Fiind vară, cred că mâncau pepene şi se cunoşteau urmele pe mâini. În două săptămâni, se aliniau la uşă să se spele la baie. (...) Le-am spus că e bine şi acasă să se spele. A fost greu până a venit primul copil pus la punct. Şi am început să-l laud, l-am dat doar pe el exemplu. L-am lăudat pentru a scoate în evidenţă ce a făcut el. A doua zi au mai venit doi, a treia zi iarăşi", a explicat educatoarea.

Şi părinţii vin la grădiniţă

La oră asistă şi două mămici. Una are în braţe un prunc şi se învârte prin sala de clasă, spunând din când în când câteva vorbe pe ţigăneşte copiilor. Cealaltă stă la masă cu toţi prichindeii. Amândouă sunt îmbrăcate cu fuste lungi înflorate şi îşi poartă părul în cozi împletite cu cordele roz. "Plânge dacă stă acasă că vrea aici şi dacă o las singură aici vrea la mine. E frumos aici", spune femeia, în timp ce îşi îmbracă băieţelul şi îl scoate pe uşă. "Multe educatoare nu acceptă ca părinţii să stea cu copiii în clasă până se acomodează. Eu îi las şi în două-trei zile, nu mai simt nevoia să vină părinţii cu ei", explică Elena Stan.

Mai mult decât să se ţină de fusta mamei şi la grădiniţă, pentru copiii romi a contat altceva, crede educatoarea: "A fost greu până m-au auzit vorbind limba lor. I-am simţit. În momentul în care m-au auzit vorbind pe ţigăneşte, s-au apropiat".

Elena Stan crede că menirea ei pe pământ este "să fie mamă", aşa că să stea la catedră e menirea ei de o viaţă. "Îi mulţumesc lui Dumnezeu, am avut un tată cu patru clase, ţigan, ţigan, cu patru clase. Acum 40 de ani, exista o bibliotecă în Lehniu. Noi eram patru copii. Şi lua tăticul meu cinci cărţi şi făceam rotaţia cărţilor, el şi noi patru, toţi citeam cărţile. Citeam, terminam şi dădeam mai departe. A contat extraordinar de mult", e nostalgică femeia.

La 53 de ani a terminat facultatea, între timp a avut curaj să vorbească în ţigăneşte în faţa lumii şi să se accepte aşa cum e. Speră ca măcar acum, când are grijă de educaţie a 25 de copilaşi, să-i înveţe că fiecare e "ţigan om".

O ALTFEL DE ŞATRĂ

Elevii romi ies la tablă şi sunt felicitaţi de ziua lor

Pentru Nicoleta Stancu au trecut ani buni până a ajuns să fie "directoare noastră" pentru romi şi un profesor bun pentru colegii care au judecat-o când s-a măritat cu un ţigan. "Eu m-am încadrat în 1986 ca învăţător, primul an a fost în regulă, eram «domnişoara Nicoleta», în al doilea an m-am căsătorit "cu un ţigan" şi radical nu am mai fost acea domnişoară pentru ei. Vă daţi seama cât a trebuit să muncesc să le dovedesc că omul cu care m-am căsătorit nu are nicio legătură", povesteşte directoarea Şcolii din Săruleşti. Este româncă, dar pe lângă faptul că s-a măritat cu un bărbat de etnie, mai poartă o moştenire în spate. "Asupra mea a avut influenţă şi bunicul meu care a fost primar şi el a adus primele şase familii de romi aici, de la Dor Mărunt şi am mai auzit lucruri grele spuse la adresa bunicului, că dacă nu-i aducea, nu-i aveam", povesteşte aceasta.

Este mândră însă de ce a reuşit să facă la catedră. "Eu am fost învăţătoare la început şi ei erau obişnuiţi ca atunci când e ziua cuiva să fie felicitat doar românul, nu şi romul. Şi eu le-am spus că toţi sunt copii şi pentru mine sunt toţi la fel. (...) Am văzut la colegele mele, că aşezau în bănci copiii romi în spate, românii în faţă. Apoi cu ieşitul la tablă. Când au văzut că şi ei trebuie să iasă la tablă, au fost uimiţi", povesteşte directoarea.

Dacă ar fi să adune schimbările în bine, aceasta numără, pe lângă toate carnetele de conducere luate, şi viaţa în fostele "şatre". "Majoritatea care vin mizează pe faptul că vor avea permise de conducere, să nu mai depindă de un şofer. Că ei mereu spuneau că depind de români şi ei ţin la partea financiară, să nu scoată banii din bugetul lor şi aducând copiii la şcoală. Şi şi-au atins ţelul foarte mulţi. Am înţeles că sunt cam 80 de permise luate şi luate pe corect. Au ajuns până la momentul în care îl pot da pe calculator. (...) Nu mai locuiesc în corturi. Când îi invitam la şedinţe românii veneau, nu veneau, dar când îi chem pe romi, vin toţi".