Căutare

Articolul: 

Milano: de pe podiumul de modă direct în câmpul de ţigani

23 Feb 2009 Daniela Vitelaru

O româncă, fost top-model, a coborât de la defilări pe marile scene ale glamourului în taberele de romi din Peninsulă să îi ajute pe copii să se integreze.

Mihaela Duţescu are 25 de ani şi este licenţiată în psihologie, iar până nu demult a fost model de talie internaţională. Este căsătorită cu un om de afaceri italian şi are o fetiţă de 5 ani, iar de un an şi jumătate conduce Asociaţia „San Nicola, amico dei bambini“ (Sfântul Nicolae, prietenul copiilor) din Milano. Această structură psiho-socio-culturală este unica asociaţie românească din Italia care, prin programe de integrare, se ocupă de copiii conaţionalilor romi. Fostul top-model a acordat ziarului Cotidianul un interviu despre activitatea sa.

De unde ţi-a venit ideea de înfiinţare a unei astfel de asociaţii?
Totul a pornit acum doi ani şi jumătate, când fetiţa mea era încă mică. Îmi este teamă să merg cu maşina şi merg des cu metroul. Am văzut atunci o femeie romă cum cerşea purtând în braţe un copil de aceeaşi vârstă cu a fiicei mele. Ţin minte cum am avut impulsul să fur acel copil şi să îl iau acasă cu mine, să îl salvez. Era un zgomot teribil, foarte frig în metrou, iar acel copil se uita cu ochii în sus, pierdut în timp, un copil bolnav. Am stat 20 de minute uitându-mă la el şi mi-au dat lacrimile de milă. Am văzut apoi cum un domn rom, probabil soţul femeii, se uita urât la mine şi am plecat. Dar m-am gândit că trebuie să fac ceva. Nu ştiam de unde să încep. Nu era de ajuns să îmi umplu buzunarele şi să le dau bani tuturor. M-am gândit că ar fi nevoie de o instituţie care să îi susţină.

Cum ai gândit şi ai structurat acest proiect de integrare psihologică?
Am început să fac o campanie de sensibilizare ca să atrag persoane specializate: un psihoterapeut, un psiholog, un consilier de mame, un mediator cultural care să facă mediere între familia italiană şi cea română şi aşa a început totul. Am încercat să găsesc un spaţiu unde copiii să stea după şcoală şi să fac un program de facilitare a parcursului românului în şcoală. Ideea era ca, după şcoala italiană, copilul să vină la mine în sediu, să îşi spună durerile, iar cu ajutorul psihoterapeutului să identificăm problemele psihologice ale acestui copil şi greutatea pe care o are în parcursul de integrare. Toate acţiunile au la bază puterea cuvântului şi analiza psihologică specializată.

A avut ecou această iniţiativă?
Am avut două conferinţe importante de sensibilizare, una la Roma în luna iulie anul trecut, iar alta la Milano în noiembrie. Am fost foarte tristă să observ lipsa de colaborare dintre asociaţiile româneşti din Italia, dar şi între asociaţiile noastre şi cele italiene.

Cum arată în mintea ta portretul copilului român care trăieşte în Italia?
În această asociaţie ne interesăm în special de copiii de la 2 la 6 ani, înainte de înscrierea în clasa I. Figura detectată este una tristă, încruntată, care neagă faptul că este român pentru că ştie că nu este acceptat. Copilul acesta se adaptează ambientului în care este introdus, dar nu se adaptează lui însuşi, negându-şi rădăcinile. Făcând acest lucru negi o parte din tine, nu eşti întreg, nu creşti un adult liniştit. Vei fi în viitor un adult între două margini ale societăţii. Părintele, din păcate, ajunge acasă obosit de la serviciu, nu are puterea şi energia mintală să îl susţină pe copil, iar copilul observă. Minorul este foarte sensibil. El nu o să spună niciodată nemulţumirile lui întrucât vede că nu există din partea părintelui disponibilitate morală şi se creează în felul acesta un non-dialog. În prezent lucrez cu Opera Nomadi la un proiect pentru construirea unor grădiniţe pentru copiii romi cu vârste cuprinse între 3 luni şi 2 ani. Se ştie faptul că micuţii romi sunt exploataţi în cerşetorie. Noi încercăm să convingem părinţii să îi instituţionalizeze pentru a le crea o bază educaţională. Acest proiect este doar o parte a activităţii asociaţiei mele.

Care a fost reacţia mamelor rome?
Am început cercetarea cu câmpul Triboniano din Milano, iar răspunsul a fost pozitiv, multe femei vor să mă susţină. Au primit acest proiect foarte bine, au fost încântate că pot să le ofere copiilor lor o viaţă diferită de cea pe care o trăiesc ele în acest moment. În prezent am alături două românce care au lucrat ca educatoare în ţară şi se vor ocupa de o statistică a copiilor existenţi, dar şi a mamelor care ar vrea să integreze aceşti copii în grădiniţele pe care le organizăm pentru ei. Sunt în jur de 300 de copii, dintre care 150 mici, de câteva luni. Prin aceste proiecte nu vrem să înfiinţăm o altă comunitate în interiorul acestei comunităţi, ci să îi ajutăm pe aceşti copii după şcoală, să citim cu ei în limba română şi în limba italiană, să inventăm fel de fel de jocuri, să facem cu ei mici colocvii în care vor putea să spună problemele pe care le au fără să fie certaţi. Ajutarea copilului imigrat prin intermediul cuvântului şi al ascultării active este un proiect pionieristic, nou în Europa, dar am încredere şi lupt pentru reuşita lui.