Căutare

Discursurile prilejuite de "Ziua Naţiunii Maghiare", rostite în România de către lideri ai neorevizioniştilor unguri, au excelat în efortul (reuşit de altfel) al autorilor şi oratorilor de a realiza schimbarea la faţă a tezelor doctrinei hungariste revanşarde, şovine şi visceral antiromânească, pe care se fundamentează politica Budapestei după Primul Război Mondial.

Cu nimic mai puţin periculoase decât revizionismul extremist violent pus în operă de regentul Miklos Horthy, noile teze ale militanţilor pentru "unitatea maghiară în spirit demn de secolul XXI" au fost lansate în spaţiul public românesc sub acelaşi crez, al "vindecării rănilor Trianonului" şi al refuzului realităţii istorice "a desfiinţării Ungariei Sfântului Ştefan". Crez şi refuz pe care Parlamentul de la Budapesta le-a sacralizat prin jurământ, în chiar ziua de 13 noiembrie 1920, cu prilejul ratificării Tratatului de la Trianon. Imediat după ratificare, deputaţii au depus următorul jurământ:"Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare".

Pentru înlăturarea umilinţei determinate de "apăsarea de a fi maghiar sub stăpâniri străine", revizioniştii unguri au declanşat o campanie propagandistică, neîntreruptă nici în prezent, dusă cu perseverenţa şi mijloacele potrivite scopului urmărit: anularea "de facto" şi apoi "de jure" a efectelor Tratatului de la Trianon.

În primă fază, "Memorandumul Revizionist" al lui Horthy viza redobândirea, în ordine, a teritoriilor: Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, de la România; Slovacia şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia; Croaţia, Slovenia şi sudul Banatului ("sârbesc") de la Iugoslavia; Burgenlandul de la Austria.

Ulterior, pretenţiile au fost reconsiderate, în sensul că"(...) inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că este cea mai puternică dintre ţările vecine (...)".

Ceea ce se omite, aproape fără excepţie, este faptul că există istorici maghiari care s-au declarat frapaţi de asemănarea graniţelor Ungariei din 1920 cu graniţele Ungariei Sfântului Ştefan (Fodor Eckhardt, E. Malnasi, Karacsonyi şi Toganyi). "Liniile de apărare iniţiale ale teritoriului ocupat de maghiari acum o mie de ani coincid în mod îngrozitor cu frontierele actuale ale Ungariei", arată Fodor Eckhardt în 1938.

Ţelul refacerii Regatului Ungariei (al celor 64 de comitate, din perioada dualismlui austro-ungar 1867-1918) a fost "reconceptualizat" ca "înfăptuire a unităţii maghiare în Uniunea Europeană", în care sens, atenţie, guvernul şi palamentul de la Budapesta lucrează la crearea cadrului constituţional, vizându-se, între altele, schimbarea numelui ţării din "Ungaria" în "Naţiunea Maghiară".

Dacă avem în vedere dubla cetăţenie a maghiarilor din România, nu putem să nu ne gândim la noul tip de raporturi ale statului "Naţiunea Maghiară" cu supuşii săi din euroregiunile din România, propuse prin iniţiativa legislativă a UDMR, adoptată deja tacit de camera superioară a Parlamentului de la Bucureşti.

Guvernul şi Parlamentul de la Budapesta au, din 1919, o strategie vizând România. La Bucureşti nu există, deocamdată, în mod sigur, decât un parlament, un guvern şi alte autorităţi publice cuprinse de cangrena trădării naţionale, cu care au fost infestate de coloana a V-a a neorevizionismului ungar. Altfel, cum ne-am putea explica escaladarea atitudinilor lipsite de orice urmă de demnitate, în faţa provocărilor hungarismului revanşard?!

Ce vor putea semnifica manifestările statului "Naţiunea Maghiară" în raporturile cu comunităţile etnice maghiare din România?

În primul rând, inducerea conflictelor între suveranităţile celor două naţiuni, ca surse ale atentatelor la Constituţia şi atributele existenţiale ale statului român. Maghiarilor din România cu dublă cetăţenie li se deschide o nouă perspectivă, aceea de cetăţeni maghiari recolonizaţi, de această dată pe... teritoriul „Naţiunii Maghiare" din...România!

În al doilea rând, "Statul Naţiunii Maghiare" nu va mai avea frontiere şi va acţiona pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de cetăţenii săi din România, concurând până la eliminarea "de facto" autorităţile administrative române, ale căror rol şi funcţii pe teritoriile locuite de comunităţile cetăţenilor "Naţiunii Maghiare vor fi exercitate de autorităţile de la Budapeste, prin intermediul autoguvernărilor locale.

În al treilea rând, în ordinea logică a raţionamentelor naţionaliştilor unguri, ar urma să se treacă, în mod sistematic, tenace şi ireversibil, la soluţionarea "problemei valahe din Secuime, Partium şi în tot Ardealul".

Ca născut şi trăitor în Apusenii moţilor lui Iancu, Emil Boc trebuia să poată traduce şi celui mereu dus cu pluta pe apele tulburi şi cuprinse de hulă ale politicii internaţionale sensul larg şi semnificaţiile adânci ale discursului prietenului său de la Budapesta, comparat în cancelariile occidentale cu predecesorii săi: Horhty, Mussolini şi Hitler. Discurs ale cărui teme sunt reluate şi amplificate de Tokes Laszlo, în multipla sa calitate: preşedinte al unei organizaţii fără statut juridic, autodenumite "Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania" (un parlament?!), preşedinte al "Consiliului Maghiarilor din Bazinul Carpatic" (un alt parlament?!), europarlamentar de Vaslui şi vicepreşedinte (în condiţii neclare ales) al Parlamentului Europei.

De ce tace Guvernul României? Nu este tăcerea sa expresia complicităţii trădătorului?

În buna mea credinţă, până când nu voi fi contrazis de Serviciul Naţional de Informaţii pentru Securitate Naţională, însărcinat cu Apărarea Constituţiei României, nu pot decât să sper: "Nem, nem, nem sohat!".