Căutare

Mi-am luat în leasing un hamster sofisticat. (Am vrut să-l numesc Szilamer, după numele unui fermier, românaş de-al nostru, care şi-a aruncat laptele la canal şi povestea că în Ungaria producţia autohtonă e sfântă, intangibilă; nu îndrăzneşte nici un ministru să dea cu copita în şiştar, că se găseşte rapid un papă-lapte care să-l spânzure de talangă). Puteam să-i spun Praetor, dar penajul lui viu colorat m-a determinat să-l botez Quaestor.
Facem plimbări lungi, citim instrucţíuni de folosire, privim la televizor cu sonorul închis la maximum.
-E bine, domnule Quaestor?
Zice că-i bine.
Lucrăm amândoi, pe brânci, la teza noastră de doctorat - un plagiat complex, autobiografic - Istoria Prostiei Exuberante (din cele mai vechi timpuri până în zilele voastre).  
Mai mult decât grăunţele, decât insectele, chiar mai mult  decât să ne învârtim în roată, ne place politica. În orice stare de agregare şi oriunde s-ar afla - în Parlament, la DNA, la ANI, în Valea Victoriei sau pe Dealul Cotrocenilor. Suntem chibiţii cei mai agitaţi din cuşca noastră.
Capitalismul românesc ne-a învăţat multe: facem deosebirea dintre cercetare şi urmărire penală, nu mai confundăm adevărul cu diversiunea, ştim să alegem între rău şi mai rău. Când vedem mascaţii nu ne bucurăm crezând că a început carnavalul.
Ne-am născut la Cluj (mai ales eu) şi am trăit prea mult la Sighetu Marmaţiei, ca să nu ştim că mitul românului şi ungurului, ca doi brazi într-o tulpină -  au aceleaşi necazuri, aceleaşi aspiraţii personale, se nasc, se perpelesc în tranziţie şi mor la fel, până-şi bagă coada propaganda - s-a născut la Medgidia. Nu că nu şi-ar băga coada propaganda (a lor mai consecventă, mai obstinată, mai coerentă decât a noastră,  fiindcă sunt mai uniţi, oriunde s-ar afla - în ţara lor sau în diaspora). Însă ar fi simplu dacă ar fi doar atât. Din frustrări latente şi tensiuni alimentate se întrupează cel mai costisitor sentiment - ura.
Când aud întâmplări cum e aceea a fetiţei cu bentiţă tricoloră din Covasna, mi se urcă repede sângele la cap. Sunt în stare să-mi înghit hamsterul. Jar mănânc. Pe urmă, dacă se găseşte cineva prin preajmă să mă tempereze, încep să judec la rece. Mă iau pe departe, punându-mi întrebări de gândire. În ce an suntem? 2013. Unde ne aflatoxim? În România noastră. Unde se află România? În Uniunea Europeană. Ce e Uniunea Europeană? Aici iar m-apucă nebuneala. Nu ne-am dorit să fim cu toţii împreună, într-o loc fără graniţe, unde steagul Danone să conteze mai mult decât drapelul de stat?
Am învăţat, în amarul de ani care s-a scurs de la Revoluţie, ca laptele la canal, că e de ajuns iluzia unei scântei, ca să aprinzi o ţară sărăcită, minţită, adusă la disperare. Ştiu că politicienii - de pe ambele maluri ale Tisei - s-ar bucura să ne poată muta gândul de la îndrăcitele facturi la sfântul sentiment patriotic. Ei ar ieşi mai ieftin.
Mi-e teamă de ridicol. Cum să cerşesc drepturi naţionale (câte au mai rămas în politically correct-ul nomenclator UE) în propria mea ţară? De la minorităţi?
Mi-e teamă că - dacă vom suprareacţiona - aprindem ţara.
Dar vocea sângelui meu ardelenesc strigă să ridic şi eu, acum şi aici, drapelul. Pentru sufletul curat al fetiţei cu bentiţă tricoloră. Suflet pe care sper să nu-l pervertească făţărnicia adulţilor.
-E bine, domnule Quaestor?
Zice că încă e bine.  
Lelia Munteanu este senior editor al ziarului Gândul