Numele cotidianului
Articolul:
Discriminarea ţiganilor, o glumă proastă
09/09/2008
vezi toate articolele scrise de Carmen Plesa
CRITERII. Napoletanii s-au
arătat pacifişti cu junaliştii deghizaţi în romi, pentru
că erau... curaţi şi nu aveau chef de scandal
INCOGNITO ÎN ITALIA, PRINTRE NOMAZI
Experiment:
se iau unsprezece jurnali şti români, care sînt îmbrăcaţi
ţigăneşte, şi sînt trimişi la Napoli şi Roma,
locurile din care presa italiană şi cea română urlă cel mai
mult despre discriminare. Rezultat: nu tu controale, nu tu
violenţă... Nici măcar priviri urîte. "Aaaa, vreţi să
fiţi amprentaţi? Sigur, dar nu acum! Stabiliţi-vă pe undeva
şi veniţi peste trei luni, dacă vreţi permis de
şedere, şi atunci vă înregistrăm şi
amprentăm!" – ne-au liniştit poliţiştii din Napoli.
NAPOLI
● Dacă nu eşti murdar şi nu cerşeşti,
ia-ţi adio de la discriminare
Napoli e loc de amprentări, discriminări, prigoniri – asta în
presă. La faţa locului, chiar dacă îţi pui haină de
ţigan, nimeni n-o să te privească urît, atîta timp cît eşti
curat, nu cerşeşti şi nu agasezi.
Primul gînd: şi dacă nu mă ia taxiul? Îmi mai aşez o
dată cele două rînduri de fuste, leg baticul mai bine pe cap şi
mă uit speriată la bagaje. Cum ajung eu la 4 dimineaţă la
Otopeni dacă dau peste un taximetrist căruia nu-i place neamul
romilor?
Cobor. Întuneric. Taximetristul iese din maşină, ia bagajele... Uh,
deci măcar la aeroport ajung...
La Otopeni, coboară să ia bagajele şi rămîne pironit cu
ochii pe fustele mele. “M-am gîndit că n-o să mă luaţi”,
zic eu. “Hăăă, era întuneric şi n-am văzut. Da’
vă luam oricum, că vorbiţi frumos. Da’ odată am mers la o
adresă şi cînd au coborît trei ţigănici din astea cu
fuste, am blocat uşa. Au început să bată în geam că ele au
făcut comandă, da’ io am zis că eu am venit pentru altcineva
şi am plecat”, se mîndreşte omul.
MAI RĂU ÎN ROMÂNIA. Sîntem 11. Romi pentru Roma şi Napoli. Mai precis, 11 jurnalişti,
dintre care doar trei de etnie romă, dar toţi îmbrăcaţi
ţigăneşte. Fetele cu fuste şi volane, basma pe cap, cercei
cu cocoşei şi salbe. Băieţii – pălării, cămăşi
colorate şi veste. Un proiect al Agenţiei pentru Monitorizarea
Presei. La check-in, toate bune. Tipul de la poarta de securitate la care
nimeresc mă ia cu zîmbete: “Sînteţi actriţă, nu? Vă
duceţi la spectacol!”.
“Sînt doar ţigancă!”... “Ehhh, nu creeed”... Trec, după ce
o tipă gen gardian nazist mă întreabă unde merg şi mă
pipăie cu sîrg din cap pînă în picioare.
La poarta de alături, un domn îşi ridică alene lucrurile de pe
bandă. “Vă rog, grăbiţi-vă, mai aşteaptă
oameni în spate”, spune tipul de la securitate.
“Ce oameni, sînt nişte ţigani!”, se întoarce pasagerul a scîrbă.
Avion vechi, aglomeraţie mare pe culoar.
“Mergi?”, îmi urlă în ureche tipul din spate. Mă întorc din toate
fustele: “Poftiţi?!”. “Am vrut să zic că dacă de ce nu
avansaţi odată înainte!”, spune cu un ton mai îndulcit.
Am loc lîngă o domnişoară frumoasă şi elegantă.
Îmi răspunde la “bună dimineaţa”, zîmbeşte şi...
şi... nu se fereşte de fustele mele şi nici nu întoarce capul
dezgustată spre geam, aşa cum îmi fusese teamă că se va
întîmpla.
Stewardesa italiancă e mai acră în schimb, dar îşi
împrăştie acreală fără discriminare, pentru toate
etniile.
ADMIRAŢIE. Pe aeroportul Fiumicino, din Roma, oameni de toate culorile şi cu
predilecţie bruneţi, dar dinspre părţile Asiei şi
Africii, stau la o coadă imensă – oameni şi paporniţe –
pentru verificarea paşapoartelor “non-UE”. Mai încolo: “civilizaţia”
europeană şi nord-americană, cu trollere scumpe.
Ne uităm după priviri urîte, în timp ce aşteptăm bagajele.
Nimeni. Doar zîmbete şi priviri admirative. “Eşti actriţă,
sînteţi actori?”, se repede o italiancă. “Nu, nu, ţigani
sîntem.” Femeia dă din cap şi priveşte în continuare cu
admiraţie. O spanioloaică tînără îşi trage soţul
de mînecă arătînd spre noi: “Uite ce frumos, uite ce frumos!”.
Doar cel care ne controlează paşapoartele se uită puţin
ciudat, dar nu comentează nimic. Liber să intrăm în
“Cizmă”!
Le testăm gradul de discriminare al taximetriştilor de lîngă
aeroport. “Ne luaţi pînă în oraş?” Oamenii, politicoşi
şi săritori: “Sigur, dacă sînteţi patru persoane, vine cîte
30 de euro de fiecare”.
Nici firma care închiria maşini n-a avut probleme cu etnia noastră.
Şi nici măcar angajaţii de la benzinăria la care am probat
ochelari de soare.
Napoli. Oraşul marii discriminări. O tabără atacată cu
sticle incendiare. Romii puşi la zid. Sau cel puţi aşa
susţinea presa italiană în urmă cu două luni.
Dar napoletanii ori au uitat că au o problemă cu romii, ori le-a
trecut. Se opresc pe stradă să vorbească cu noi. De fapt, se
adună într-o mare turmă, cum deschide unul dintre noi gura. Zic
că ei cu romii care muncesc n-au nimic. Dar cu ăia care fură...
Să nu mai fure. “E cineva care stă în zona Ponticelli?”, întreb eu,
în mijlocul mahalalei napoletane. “Eu stau. Dar să ştiţi că
n-am pus noi foc atunci. Eu mai sînt şi martor a lui Iehova”, se
apără o italiancă.
În tot oraşul sînt afişe care condamnă gesturile violente la
adresa imigranţilor.
NIMIC, NIMIC... Ne
oprim în faţa vitrinelor, intrăm în cîrciumi, şi mai cochete,
şi mai modeste. Intrăm în magazine. Ne cazăm la un hotel
pretenţios. Nici o privire urîtă. Nici un nas întors.
O napoletancă vine în fugă din spate şi mă apucă de
braţ. “Hait, uite că nu e chiar aşa roz treaba”, îmi spun.
“Poţi să te opreşti un pic? Fetiţa mea te-a văzut de
pe partea cealaltă şi vrea să se uite mai de aproape la tine!”,
gîfîie napoletanca. Se aproapie şi fetiţa, se uită la fuste, se
uită la salbă şi pleacă zîmbind mulţumită.
Ne oprim în tabără de romi din Călăraşi, aflată
lîngă unul dintre cimitirele oraşului. Sînt vreo cincizeci de
familii.
CARABINIERI CU...
LĂPTIC... V-au atacat cu sticle incendiare?, recităm
noi repede.
“Nuuuuu. Eeee, asta a fost acolo, unde au făcut ăiă rău, la
noi nu e nimic. Noi sîntem cu fierul vechi.”
Ce faceţi cînd e unul dintre voi bolnav?
“Eeee, avem spital la care ne ducem, sînt multe călugăriţe
acolo. Toţi doctorii se poartă aşa frumos cu noi.... Nu ca-n
România, unde te lasă să mori şi nu-ţi dau nici măcar
o bulină.”
Şi acte, aveţi acte să staţi pe locul ăsta?
“Nuuu, dar sîntem de cinci ani aici şi ei ştiu că nu facem
probleme şi nici ei nu ne fac.”
Dar pe copii îi primesc la şcoală?
“Daaaa, şi să vedeţi ce-i mai pupă italienii... Trimit
microbuz după ei în fiecare dimineaţă. Tot microbuzul îi aduce
înapoi.”
Şi carabinierii? Vin, fac controale, răscolesc??, mai întrebăm
noi, cu o ultimă speranţă în vreo formă de discriminare.
“Aaaa, vin, da, vin, cum să nu?! Dar nu pentru control. Vin dimineaţa
şi ne aduc lapte pentru copiii mici.”
RATAREA. Într-un final, aşezaţi la terasa unui restaurant din Pompei,
am înţeles şi de ce nu ne-a “discriminat” nimeni.
Am întrebat-o în glumă pe Valentina, patroana italiancă, dacă
n-o deranjează că sîntem ţigani.
“Dar voi nu sînteţi ţigani!”, a izbucnit femeia. Păi cum, uite,
ei chiar sînt, am arătat spre colegii care erau într-adevăr de etnie
romă.
“Dar voi sînteţi curaţi!”, le-a spus Valentina. Şi nu sînt
şi ţigani curaţi?!
“Nu!”
Dar ţiganii sînt un neam mare, o etnie, de ce n-ar fi şi oamenii
curaţi printre ei?
“Ţiganii sînt un popor?!”, s-a mirat femeia.
I-am explicat cum e cu romii şi venirea lor din India.
“Noi asta nu ştim! Asta nu înseamnă ţigan. Ţigan
înseamnă la noi un om murdar, îmbrăcat urît, care cerşeşte
la semafor sau vine şi cerşeşte pe la mese, care miroase urît!
Nu ştim din ce popor e! Ţigan aici e altceva decît spuneţi
voi!”, ne-a asigurat italianca.
Deci am ratat testul discriminării, la Napoli. Nu pentru că n-am fi
avut costumaţia potrivită, nu pentru că aveam alte culori. Doar
pentru că eram curaţi, pentru că nu am cerşit, nu am
agresat pe nimeni, nu am făcut scandal şi nu am vorbit urît. Bahtalo!
Vreţi amprentări? Veniţi peste trei luni!
După
trei zile de bătut oraşul Napoli, tot nimic. Nici o întrebare pe
stradă, nici un cuvînt urît, nici măcar o privire. Măcar să
ne amprentăm... Întrebăm pe stradă poliţiştii, care ne
îndreaptă spre Primărie. Intrăm cu bogăţia de fuste
şi cercei cu cocoşei. Vorbim în italiană, în engleză,
romani şi română. Toate deodată. Dar doamna de la recepţie
e calmă. “Sîntem nomazi, am fost prin Franţa, prin Elveţia, vrem
să stăm aici acum. Vrem să ne înregistrăm...” Doamna
dă din cap cu înţelegere şi ne trimite la Poliţie. “Acolo
ne şi amprentează?”, ne mai luminăm noi. “Sigur, la poliţie
totul.”
La biroul care se ocupă de imigranţi de la sediul poliţie e un
domn foarte calm, cu ochelari. Aceeaşi poveste: sîntem nomazi, vrem
să ne înregistrăm.
Domnul se uită la noi cu aceeaşi înţelegere ca doamna de la
Primărie. “Da, nu e nici o problemă, dar nu e nevoie să vă
înregistraţi. Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste
trei luni dacă vreţi pemis de şedere şi atunci vă
înregistrăm”, spune italianul.
“Noi vrem într-o tabără de romi, e bine?”
“Sigur!”, şi domnul repetă cu calm ce ne-a spus şi prima
dată: aşezaţi-vă pe undeva şi peste trei luni
veniţi şi vă înregistrăm.
“Dar noi ştim că trebuie să ne amprentaţi, am venit să
ne amprentaţi!”
“Aaaa, vreţi să fiţi amprentaţi? Sigur, dar nu acum!
Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste trei luni dacă
vreţi permis de şedere şi atunci vă înregistrăm
şi amprentăm”, îşi repetă italianul discursul.