Căutare

În vara lui 1987, revista East European Reporter a publicat un interviu în care Karoly Kiraly aborda situaĹŁia maghiarilor din Transilvania. Redăm mai jos câteva fragmente din acest interviu păstrat în dosarul existent în arhivele de la Budapesta ale postului Radio Europa Liberă.

"Nişte barbari care au invadat România"

● Reporter: Cum aĹŁi descrie situaĹŁia minorităţii maghiare din România?

Karoly Kiraly: Aş vrea să fac mai întâi o observaĹŁie de ordin general: noi, ungurii din România, avem dreptul să trăim, avem dreptul să trăim aici, avem dreptul la existenţă naĹŁională. Este posibil să fim - aşa cum se susĹŁine până şi în literatura distribuită oficial - nişte barbari care au invadat România. Dar oricum ai privi lucrurile şi din orice punct de vedere le-ai aborda, trăim aici de 1.000 de ani, şi nu vrem să încetăm să existăm ca naĹŁiune.

Este posibil ca în aceşti 1.000 de ani, să fi comis - ca naĹŁiune dominantă - toate greşelile pe care le fac îndeobşte naĹŁiunile dominante în societăţile cu clase opresoare şi oprimate. Nu cred totuşi că am fost nişte opresori atât de groaznici. Dar, indiferent cum am fost în trecut, astăzi nu mai suntem la fel. Nu vrem să conducem, dar nu vrem nici să ducem viaĹŁa unei minorităţi. Deşi numeric suntem o minoritate, reprezentăm totuşi cea mai mare minoritate din Europa.

Suntem naĹŁiunea românilor - unguri din Transilvania. Vrem să trăim în armonie cu toate celelalte naĹŁiuni şi naĹŁionalităţi din ĹŁară şi să le acceptăm drept ceea ce sunt şi aşa cum sunt.

Politica de oprimare

● Reporter: Puteţi să ne daţi exemple care să ilustreze politica de oprimare naţională?

Karoly Kiraly: Am să menĹŁionez doar câteva exemple, care prin ele însele să demonstreze cât de disperată este în realitate situaĹŁia, cât de bine este pusă la punct politica privării de drepturi naĹŁionale şi culturale şi cât de departe a ajuns procesul de intimidare. În instituĹŁiile publice şi obşteşti, ungurii sunt reprezentaĹŁi doar printr-o fracĹŁiune a procentajului lor real.

Această disproporĹŁie reprezintă un factor al procesului de constantă deteriorare. Nici măcar în unităţile administrative maghiare unde ungurii sunt în netă majoritate, ei nu sunt reprezentaĹŁi în eşaloanele mijlocii şi superioare cu mai mult de 20%. Acelaşi procent există şi în posturile pentru care se cer diplome sau o educaĹŁie superioară. În ambele cazuri, procentajul scăzut al reprezentării este consecinĹŁa unei politici premeditat selectivă de discriminare naĹŁională, chiar dacă această politică nu este oficial recunoscută.

Este de asemeni un fapt că se încearcă transformarea ungurilor din Transilvania într-un grup etnic fără intelectualitate. Această acĹŁiune este pusă în practică printr-o serie de directive clare. Una dintre metode este ca intelectualii maghiari din România să fie ajutaĹŁi să emigreze în Ungaria sau în alte ţări, ba, în cazurile unor intelectuali de vază, să fie chiar forĹŁată emigrarea.

Alt mod în care regimul distruge intelectualitatea - şi, în perspectivă, acesta s-ar putea dovedi mult mai periculos - este prin închiderea şcolilor cu limba de predare maghiară, ceea ce a şi început să se întâmple. Probabil că ştiĹŁi că încă din anii '70 au fost închise unele universităţi şi institute maghiare de învăţământ superior. Cu aceasta au fost practic distruse perspectivele învăţământului elementar şi mediu. (...)

Părerea despre Ceauşescu

● Reporter: Cunoaşteţi structura puterii din experienţa dvs. personală.

Karoly Kiraly: Da. În 1972, mi-am dat demisia din funcĹŁia de membru supleant al Comitetului Executiv. Până atunci, şi asta nu e pentru nimeni un secret, am colaborat strâns cu conducerea superioară a Partidului Comunist Român. Am asistat la aproape toate şedinĹŁele Comitetului Central, am avut relaĹŁii bune cu Ceauşescu şi familia sa.

Ba, mai mult, aveam o părere bună despre Ceauşescu. (Este adevărat că, pe atunci, nu era cel de azi.) Cred că şi el mă simpatiza. La timpul respectiv, nici măcăr cei mai valoroşi intelectuali unguri din Transilvania nu au putut înĹŁelege demisia mea. Astăzi, înĹŁeleg cu toĹŁii că atunci mă aflam pentru prima oară la o răscruce. Aveam de ales între a merge mai departe alături de cei care aveau nevoie de mine ca acoperire - un om care să le îndeplinească politica, împotriva semenilor săi, şi să rămână în vârful piramidei şi să trăiască bine - sau a renunĹŁa la acest rol imoral şi a cădea în dizgraĹŁie. Am ales cel de-al doilea drum. (...)

● Reporter: Cum vă câştigaĹŁi existenĹŁa? Cu ce vă ocupaĹŁi?

Karoly Kiraly: După memoriul din 1978, adresat Partidului Comunist Român, şi în care discutam problema minorităţii maghiare, am fost obligat să trăiesc într-o anumită regiune. Aveam o slujbă de director cu 6.000 de oameni în subordinea mea. Şi acum sunt director la fabrica de conserve din Târgu Mureş. Răspund de 1.600 de oameni, dintre care 60% sunt unguri. SoĹŁia mea este germană, iar fiica noastră, Ingrid, merge la o şcoală germană şi ia lecĹŁii particulare de limba maghiară.

● Reporter: Cum este posibil să vă menĹŁineĹŁi într-o poziĹŁie de răspundere şi să fiĹŁi în acelaşi timp atât de critic, în mod deschis?

Karoly Kiraly: Poate din cauza rezultatelor. Nu cred că sunt multe uzine în România care realizează planul cu 120%. Exportăm o bună parte a producĹŁiei, ceea ce în România de azi este foarte important, poate prea important. Nu vreau să spun cu asta că nu întâmpin greutăţi cu activitatea mea. Am să vă dau un exemplu. Exemplul meu nu va fi, bineînĹŁeles, precis, pentru că eu sunt un cetăţean care respectă legile, iar elaborarea planurilor este, aici, un secret de stat. În cursul lunii decembrie, trebuie să expediez peste 500 de tone de conserve de carne. Astăzi este 12 decembrie, dar până acum nu am primit nici măcar un gram de carne.

Credeam că e treaba partidului"
În 1989, Karoly Kiraly a acordat revistei maghiare Hitel ultimul său interviu din ipostaza de disident. Redăm mai jos câteva fragmente, păstrate în aceeaşi arhivă a REL, de la Budapesta.

● Reporter Hitel: În 1965, aĹŁi fost transferat de la Gheorgheni la Bucureşti.
Karoly Kiraly: Da, deşi am protestat pentru că îmi plăcea acolo, dar mi s-a spus că trebuie să plec. Am lucrat acolo doi ani, o perioadă importantă nu numai pentru mine personal, dar şi în politică.

În Bucureşti am avut relaĹŁii directe şi permanente cu actualul secretar general Ceauşescu, dar nu numai cu el, ci cu mai mulĹŁi membri din vechea echipă. Printre ei Chivu Stoica, Alexandru Drăghici. (...) Dintre cei noi l-am cunoscut bine pe Ilie VerdeĹŁ, pe PatilineĹŁ, pe prim-ministrul actual Dăscălescu, care în 1965 a fost prim-secretar în regiunea GalaĹŁi, iar eu am fost transferat pentru o perioadă acolo ca instructor central şi aşa l-am cunoscut.

Pe Emil Bobu, secretarul CC, l-am cunoscut la Suceava, unde am fost instructor câteva luni. A mai fost Iliescu, care de-acuma a fost înlăturat, şi mulĹŁi alĹŁii. (...) În primul rând l-aş numi însă pe fostul prim-ministru Ion Gheorghe Maurer, cu care mai târziu am avut relaĹŁii personale foarte bune. (...) Desigur, în privinĹŁa politicii faţă de minorităţile naĹŁionale avem şi noi partea noastră de vină, aşa cum şi poporul român e răspunzător pentru conducătorii săi.

Este justificată întrebarea: "De ce nu ne-am dat seama? Eu, de exemplu, am crezut foarte mult timp că eu mă ocup cu UTC, iar asta e treaba partidului. ToĹŁi aruncau vina asupra altora. Multora le-a fost frică să nu fie acuzaĹŁi că nu au încredere în partid. Am crezut că, deşi există greşeli, partidul rezolvă totul. Aşa s-a delăsat problema minorităţilor.

Cu nomenclatura

● Reporter: Să ne întoarcem la Bucureşti, respectiv la anii petrecuĹŁi în politica de partid.

Karoly Kiraly: Ca instructor al CC, am umblat şi prin acele părĹŁi ale ţării pe care încă nu le cunoscusem: GalaĹŁi, Brăila, Bucureşti, în regiunea Oradei şi a Satului Mare. Am fost la Ploieşti aproape un an. Astfel mi s-au deschis noi perspective în domeniul politicii naĹŁionale. Aş vrea să scot în evidenţă un lucru care semnala în mod direct direcĹŁia care avea să urmeze. În vara anului 1967 a apărut o hartă în ziare, care arăta reorganizarea teritorial administrativă a ţării. În locul Regiunii Mureş Autonome Maghiare se planifica înfiinĹŁarea unui singur judeĹŁ secuiesc, cu numele de Harghita. Îi aparĹŁinea de la Tuşnad în jos Ciuc, Gheorgheni şi Odorheiu Secuiesc, precum şi, din actualul judeĹŁ Covasna, oraşul Covasna.

● Reporter: Dacă s-ar fi realizat, ar fi fost cel mai mare judeţ din ţară, nu-i aşa?

Karoly Kiraly: Da, mai ales teritorial. Şi totuşi, acest plan ascundea în el scindarea şi separarea secuimii. Ceea ce s-a realizat până la urmă, dar abia mai târziu. Atunci, secuii au dat dovadă de mare maturitate. În comunele care urmau să fie anexate la alte judeĹŁe, oamenii s-au revoltat şi s-au opus foarte tare. Dar campania împotriva anexării a fost de fapt condusă de Janos Fazekas, care aici a jucat un rol pozitiv. Acest plan prevedea printre altele şi anexarea unui întreg număr de sate de la marginea regiunii secuieşti la judeĹŁele învecinate, mai ales la cele din Moldova. În cazul satului Întorsura Buzăului au reuşit, anexându-l la judeĹŁul Buzău. Dar era vorba şi de anexarea Lacului Ghilcoş la Bacău, astfel spargerea graniĹŁelor naturale ale Ardealului. (...)

SituaĹŁia secuilor

● Reporter: S-a înfiinĹŁat şi un judeĹŁ secuiesc, Harghita, cu centrul la Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc a rămas cu mâinile goale, dar asta s-a dovedit mai târziu un avantaj. Ca mic oraş de provincie, a rămas maghiar.

Karoly Kiraly: Din păcate, astăzi nu mai este aşa. În ultimii ani s-a început şi acolo cu colonizarea. Astfel încât Odorheiu nu mai este curat maghiar, la fel Gheorgheni sau Târgu Secuiesc. Este foarte greu de spus unde sunt mai mulĹŁi români, pentru că statisticile nu ne ajută. TendinĹŁa însă este pretutindeni la fel. Când eram încă prim-secretar acolo, m-a întrebat odată Ceauşescu, la o vânătoare, de ce nu primesc mai mulĹŁi români în judeĹŁ. Aud că nu-i vrei, spuse.

Asta nu este adevărat, i-am răspuns, primim pe oricine. Şi era în mare parte şi adevărat, pentru că pe atunci veneau mulĹŁi tineri intelectuali în noile judeĹŁe, adevărat, la început în majoritate maghiari. Pe de altă parte, nu exista migrare naturală a românilor. Cel mai mare dezavantaj nu erau cifrele şi nici măcar schimbarea proporĹŁiilor. În regiunea secuiască şi în general în Ardeal nu vin elementele progresive, ci cei rămaşi în urmă. 

Mai târziu, îi aduceau în mase, mai ales tineri români şi cu forĹŁa, recrutând oameni care aveau apoi nevoie, desigur, de şcoli româneşti, după aceea s-au căsătorit aici etc.

Baza şi pretextul reprezenta industrializarea. Era o perioadă când nu s-au făcut investiĹŁii în Ardeal, pentru că Ardealul e Ardealul. Asta nu s-a spus cu glas tare, dar se ştia. Secuii încă în anii '60 reclamau industria ca să nu se vadă nevoiĹŁi să plece în căutare de loc de muncă. Conducerea de partid a descoperit o posibilitate şi au început să facă exact contrariul celor de dinainte.

Au început cu industrializarea în ritm forĹŁat şi în curând au existat mai multe întreprinderi industriale decât era necesar pentru satisfacerea nevoilor secuimii. Era un plan foarte deştept, nici măcar nu se puteau plânge, că doar asta au vrut. Şi au început să năvălească muncitorii din Moldova şi a început dezorganizarea grupului etnic maghiar omogen.

Cu asta a început trecerea de la o represiune ascunsă a minorităţilor naĹŁionale la o politică deschisă de denaĹŁionalizare. Industrializarea a fost un motiv foarte tare ca limba maghiară să nu mai fie folosită nici la şedinĹŁele de partid, nici cu alte ocazii oficiale, pentru că sunt printre noi şi români care nu ştiu ungureşte. Şi unde nu erau, aduceau.

Anii '70
De exemplu, în anii '70, centrul cooperativelor meşteşugăreşti a deschis o filială la Sovata. Pentru obĹŁinerea permisului aveau nevoie organele de conducere şi de componenĹŁa naĹŁională. Dar nu exista nici o componenţă naĹŁională pentru că pur şi simplu nu era acolo nici un român. Atunci s-a spus: trebuie aduşi. Şi, desigur, aleşi în conducere. Aşa am ajuns de la sugerarea deghizată la porunca deschisă. Metodele deschis dictatoriale au deschis calea pentru condiĹŁiile actuale. (...)

Cu toate acestea, înfiinĹŁarea judeĹŁelor a jucat la început un rol pozitiv din punctul de vedere al minorităţilor. JudeĹŁele au putut sprijini îmbogăţirea spirituală a ungurimii, la început şi prin dezvoltarea reĹŁelei şcolare. ÎnmulĹŁirea claselor româneşti este şi o consecinţă a pasivităţii maghiarilor. La liceul din Târgu Secuiesc, în primii ani, mulĹŁi părinĹŁi şi-au dat copiii la şcoli româneşti, spunând că astfel copilul "va reuşi mai uşor". Dar între 1968-'70 au fost încă tendinĹŁe adverse.

Atunci s-au înfiinĹŁat consiliile naĹŁionalităţilor, programul de televizor în limba maghiară, Editura Kriterion etc. Aşadar, la început se părea că judeĹŁele pot lua locul regiunii autonome maghiare. În curând a început desfiinĹŁarea liceelor generale, adică a claselor umane care în cultura maghiară jucaseră cel mai mare rol. Atunci a trebuit să decidem, şi eu, personal, pe ce cale să mergem mai departe.

Acceptăm o politică deschisă de denaĹŁionalizare, adică ne întoarcem împotriva neamului şi naĹŁiunii noastre, sau refuzăm. În 1972 mi-am dat demisia, argumentând cu motive familiale, pentru că altfel nu se putea. (...) Am avut însă şi alte motive în afara problemei şcolilor. Pe atunci aveam deja câteva informaĹŁii de după culise.

De la un membru al Consiliului Central am aflat deja în 1969, la înfiinĹŁarea judeĹŁelor, următorul lucru: s-a însărcinat un colectiv, în frunte cu Paul Nicolescu Mizil, să studieze viitorul şi soarta naĹŁionalităţilor, mai ales a ungurimii. S-au elaborat trei posibilităţi: prima - o asimilare rapidă; a doua - o politică care avea ca ĹŁel autodesfiinĹŁarea treptată a naĹŁionalităţilor; a treia - propagarea statului naĹŁional omogen, adică negarea existenĹŁei naĹŁionalităţilor. Aceasta din urmă s-a şi realizat, pentru că astăzi "ştim" că secuii nu sunt altceva decât daci, pe care ungurii i-au maghiarizat.

Dar nu pot spune că aş fi avut probleme numai cu politica faţă de minorităţile naĹŁionale. S-a dezvoltat cultul personalităţii. Totul şi toĹŁi au început să slujească tot mai mult unei singure persoane. În acelaşi timp, au început să-l neglijeze pe Janos Fazekas. Este aproape un secret intern de partid, dar voi povesti ce s-a întâmplat. Către sfârşitul anului 1971, îmi spune Gheorghe Pană, secretar lângă Ceauşescu: Ia spune, Kiraly, ce crezi, cât vei mai rămâne în judeĹŁul Covasna?

Eu ştiam că probabil nu mult, pentru că dezvoltarea naĹŁionalităţii acolo şi autonomia relativă de mult nu le mai plăcea. Pregăteşte-te, îmi zice, vii la Bucureşti.

Cu altă ocazie, mi-a spus PatilineĹŁ, că sunt probleme cu Fazekas şi conducerea de partid le va discuta. Ne-am gândit - asta însemna desigur - să te pregăteşti şi să iei acolo cuvântul. Adică voiau două muşte dintr-o lovitură: să mă îndepărteze pe mine din Covasna, desigur avansându-mă, pentru că aş fi devenit vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, şi, în acelaşi timp, să-l elimine pe Fazekas, pentru că cine ar putea elimina mai bine un maghiar decât un alt maghiar.

Am refuzat să accept acest rol şi mi-am spus: Frate, aici trebuie să te decizi: ori lângă naĹŁiunea ta, ori împotriva ei. Desigur, aş putea enumera o grămadă întreagă de alte motive, condiĹŁii şi detalii, dar asta a fost esenĹŁa.