Căutare

În vara lui 1987, revista East European Reporter a publicat un interviu în care Karoly Kiraly aborda situaţia maghiarilor din Transilvania. Redăm mai jos câteva fragmente din acest interviu păstrat în dosarul existent în arhivele de la Budapesta ale postului Radio Europa Liberă.

"Nişte barbari care au invadat România"

● Reporter: Cum aţi descrie situaţia minorităţii maghiare din România?

Karoly Kiraly: Aş vrea să fac mai întâi o observaţie de ordin general: noi, ungurii din România, avem dreptul să trăim, avem dreptul să trăim aici, avem dreptul la existenţă naţională. Este posibil să fim - aşa cum se susţine până şi în literatura distribuită oficial - nişte barbari care au invadat România. Dar oricum ai privi lucrurile şi din orice punct de vedere le-ai aborda, trăim aici de 1.000 de ani, şi nu vrem să încetăm să existăm ca naţiune.

Este posibil ca în aceşti 1.000 de ani, să fi comis - ca naţiune dominantă - toate greşelile pe care le fac îndeobşte naţiunile dominante în societăţile cu clase opresoare şi oprimate. Nu cred totuşi că am fost nişte opresori atât de groaznici. Dar, indiferent cum am fost în trecut, astăzi nu mai suntem la fel. Nu vrem să conducem, dar nu vrem nici să ducem viaţa unei minorităţi. Deşi numeric suntem o minoritate, reprezentăm totuşi cea mai mare minoritate din Europa.

Suntem naţiunea românilor - unguri din Transilvania. Vrem să trăim în armonie cu toate celelalte naţiuni şi naţionalităţi din ţară şi să le acceptăm drept ceea ce sunt şi aşa cum sunt.

Politica de oprimare

● Reporter: Puteţi să ne daţi exemple care să ilustreze politica de oprimare naţională?

Karoly Kiraly: Am să menţionez doar câteva exemple, care prin ele însele să demonstreze cât de disperată este în realitate situaţia, cât de bine este pusă la punct politica privării de drepturi naţionale şi culturale şi cât de departe a ajuns procesul de intimidare. În instituţiile publice şi obşteşti, ungurii sunt reprezentaţi doar printr-o fracţiune a procentajului lor real.

Această disproporţie reprezintă un factor al procesului de constantă deteriorare. Nici măcar în unităţile administrative maghiare unde ungurii sunt în netă majoritate, ei nu sunt reprezentaţi în eşaloanele mijlocii şi superioare cu mai mult de 20%. Acelaşi procent există şi în posturile pentru care se cer diplome sau o educaţie superioară. În ambele cazuri, procentajul scăzut al reprezentării este consecinţa unei politici premeditat selectivă de discriminare naţională, chiar dacă această politică nu este oficial recunoscută.

Este de asemeni un fapt că se încearcă transformarea ungurilor din Transilvania într-un grup etnic fără intelectualitate. Această acţiune este pusă în practică printr-o serie de directive clare. Una dintre metode este ca intelectualii maghiari din România să fie ajutaţi să emigreze în Ungaria sau în alte ţări, ba, în cazurile unor intelectuali de vază, să fie chiar forţată emigrarea.

Alt mod în care regimul distruge intelectualitatea - şi, în perspectivă, acesta s-ar putea dovedi mult mai periculos - este prin închiderea şcolilor cu limba de predare maghiară, ceea ce a şi început să se întâmple. Probabil că ştiţi că încă din anii '70 au fost închise unele universităţi şi institute maghiare de învăţământ superior. Cu aceasta au fost practic distruse perspectivele învăţământului elementar şi mediu. (...)

Părerea despre Ceauşescu

● Reporter: Cunoaşteţi structura puterii din experienţa dvs. personală.

Karoly Kiraly: Da. În 1972, mi-am dat demisia din funcţia de membru supleant al Comitetului Executiv. Până atunci, şi asta nu e pentru nimeni un secret, am colaborat strâns cu conducerea superioară a Partidului Comunist Român. Am asistat la aproape toate şedinţele Comitetului Central, am avut relaţii bune cu Ceauşescu şi familia sa.

Ba, mai mult, aveam o părere bună despre Ceauşescu. (Este adevărat că, pe atunci, nu era cel de azi.) Cred că şi el mă simpatiza. La timpul respectiv, nici măcăr cei mai valoroşi intelectuali unguri din Transilvania nu au putut înţelege demisia mea. Astăzi, înţeleg cu toţii că atunci mă aflam pentru prima oară la o răscruce. Aveam de ales între a merge mai departe alături de cei care aveau nevoie de mine ca acoperire - un om care să le îndeplinească politica, împotriva semenilor săi, şi să rămână în vârful piramidei şi să trăiască bine - sau a renunţa la acest rol imoral şi a cădea în dizgraţie. Am ales cel de-al doilea drum. (...)

● Reporter: Cum vă câştigaţi existenţa? Cu ce vă ocupaţi?

Karoly Kiraly: După memoriul din 1978, adresat Partidului Comunist Român, şi în care discutam problema minorităţii maghiare, am fost obligat să trăiesc într-o anumită regiune. Aveam o slujbă de director cu 6.000 de oameni în subordinea mea. Şi acum sunt director la fabrica de conserve din Târgu Mureş. Răspund de 1.600 de oameni, dintre care 60% sunt unguri. Soţia mea este germană, iar fiica noastră, Ingrid, merge la o şcoală germană şi ia lecţii particulare de limba maghiară.

● Reporter: Cum este posibil să vă menţineţi într-o poziţie de răspundere şi să fiţi în acelaşi timp atât de critic, în mod deschis?

Karoly Kiraly: Poate din cauza rezultatelor. Nu cred că sunt multe uzine în România care realizează planul cu 120%. Exportăm o bună parte a producţiei, ceea ce în România de azi este foarte important, poate prea important. Nu vreau să spun cu asta că nu întâmpin greutăţi cu activitatea mea. Am să vă dau un exemplu. Exemplul meu nu va fi, bineînţeles, precis, pentru că eu sunt un cetăţean care respectă legile, iar elaborarea planurilor este, aici, un secret de stat. În cursul lunii decembrie, trebuie să expediez peste 500 de tone de conserve de carne. Astăzi este 12 decembrie, dar până acum nu am primit nici măcar un gram de carne.

Credeam că e treaba partidului"
În 1989, Karoly Kiraly a acordat revistei maghiare Hitel ultimul său interviu din ipostaza de disident. Redăm mai jos câteva fragmente, păstrate în aceeaşi arhivă a REL, de la Budapesta.

● Reporter Hitel: În 1965, aţi fost transferat de la Gheorgheni la Bucureşti.
Karoly Kiraly: Da, deşi am protestat pentru că îmi plăcea acolo, dar mi s-a spus că trebuie să plec. Am lucrat acolo doi ani, o perioadă importantă nu numai pentru mine personal, dar şi în politică.

În Bucureşti am avut relaţii directe şi permanente cu actualul secretar general Ceauşescu, dar nu numai cu el, ci cu mai mulţi membri din vechea echipă. Printre ei Chivu Stoica, Alexandru Drăghici. (...) Dintre cei noi l-am cunoscut bine pe Ilie Verdeţ, pe Patilineţ, pe prim-ministrul actual Dăscălescu, care în 1965 a fost prim-secretar în regiunea Galaţi, iar eu am fost transferat pentru o perioadă acolo ca instructor central şi aşa l-am cunoscut.

Pe Emil Bobu, secretarul CC, l-am cunoscut la Suceava, unde am fost instructor câteva luni. A mai fost Iliescu, care de-acuma a fost înlăturat, şi mulţi alţii. (...) În primul rând l-aş numi însă pe fostul prim-ministru Ion Gheorghe Maurer, cu care mai târziu am avut relaţii personale foarte bune. (...) Desigur, în privinţa politicii faţă de minorităţile naţionale avem şi noi partea noastră de vină, aşa cum şi poporul român e răspunzător pentru conducătorii săi.

Este justificată întrebarea: "De ce nu ne-am dat seama? Eu, de exemplu, am crezut foarte mult timp că eu mă ocup cu UTC, iar asta e treaba partidului. Toţi aruncau vina asupra altora. Multora le-a fost frică să nu fie acuzaţi că nu au încredere în partid. Am crezut că, deşi există greşeli, partidul rezolvă totul. Aşa s-a delăsat problema minorităţilor.

Cu nomenclatura

● Reporter: Să ne întoarcem la Bucureşti, respectiv la anii petrecuţi în politica de partid.

Karoly Kiraly: Ca instructor al CC, am umblat şi prin acele părţi ale ţării pe care încă nu le cunoscusem: Galaţi, Brăila, Bucureşti, în regiunea Oradei şi a Satului Mare. Am fost la Ploieşti aproape un an. Astfel mi s-au deschis noi perspective în domeniul politicii naţionale. Aş vrea să scot în evidenţă un lucru care semnala în mod direct direcţia care avea să urmeze. În vara anului 1967 a apărut o hartă în ziare, care arăta reorganizarea teritorial administrativă a ţării. În locul Regiunii Mureş Autonome Maghiare se planifica înfiinţarea unui singur judeţ secuiesc, cu numele de Harghita. Îi aparţinea de la Tuşnad în jos Ciuc, Gheorgheni şi Odorheiu Secuiesc, precum şi, din actualul judeţ Covasna, oraşul Covasna.

● Reporter: Dacă s-ar fi realizat, ar fi fost cel mai mare judeţ din ţară, nu-i aşa?

Karoly Kiraly: Da, mai ales teritorial. Şi totuşi, acest plan ascundea în el scindarea şi separarea secuimii. Ceea ce s-a realizat până la urmă, dar abia mai târziu. Atunci, secuii au dat dovadă de mare maturitate. În comunele care urmau să fie anexate la alte judeţe, oamenii s-au revoltat şi s-au opus foarte tare. Dar campania împotriva anexării a fost de fapt condusă de Janos Fazekas, care aici a jucat un rol pozitiv. Acest plan prevedea printre altele şi anexarea unui întreg număr de sate de la marginea regiunii secuieşti la judeţele învecinate, mai ales la cele din Moldova. În cazul satului Întorsura Buzăului au reuşit, anexându-l la judeţul Buzău. Dar era vorba şi de anexarea Lacului Ghilcoş la Bacău, astfel spargerea graniţelor naturale ale Ardealului. (...)

Situaţia secuilor

● Reporter: S-a înfiinţat şi un judeţ secuiesc, Harghita, cu centrul la Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc a rămas cu mâinile goale, dar asta s-a dovedit mai târziu un avantaj. Ca mic oraş de provincie, a rămas maghiar.

Karoly Kiraly: Din păcate, astăzi nu mai este aşa. În ultimii ani s-a început şi acolo cu colonizarea. Astfel încât Odorheiu nu mai este curat maghiar, la fel Gheorgheni sau Târgu Secuiesc. Este foarte greu de spus unde sunt mai mulţi români, pentru că statisticile nu ne ajută. Tendinţa însă este pretutindeni la fel. Când eram încă prim-secretar acolo, m-a întrebat odată Ceauşescu, la o vânătoare, de ce nu primesc mai mulţi români în judeţ. Aud că nu-i vrei, spuse.

Asta nu este adevărat, i-am răspuns, primim pe oricine. Şi era în mare parte şi adevărat, pentru că pe atunci veneau mulţi tineri intelectuali în noile judeţe, adevărat, la început în majoritate maghiari. Pe de altă parte, nu exista migrare naturală a românilor. Cel mai mare dezavantaj nu erau cifrele şi nici măcar schimbarea proporţiilor. În regiunea secuiască şi în general în Ardeal nu vin elementele progresive, ci cei rămaşi în urmă. 

Mai târziu, îi aduceau în mase, mai ales tineri români şi cu forţa, recrutând oameni care aveau apoi nevoie, desigur, de şcoli româneşti, după aceea s-au căsătorit aici etc.

Baza şi pretextul reprezenta industrializarea. Era o perioadă când nu s-au făcut investiţii în Ardeal, pentru că Ardealul e Ardealul. Asta nu s-a spus cu glas tare, dar se ştia. Secuii încă în anii '60 reclamau industria ca să nu se vadă nevoiţi să plece în căutare de loc de muncă. Conducerea de partid a descoperit o posibilitate şi au început să facă exact contrariul celor de dinainte.

Au început cu industrializarea în ritm forţat şi în curând au existat mai multe întreprinderi industriale decât era necesar pentru satisfacerea nevoilor secuimii. Era un plan foarte deştept, nici măcar nu se puteau plânge, că doar asta au vrut. Şi au început să năvălească muncitorii din Moldova şi a început dezorganizarea grupului etnic maghiar omogen.

Cu asta a început trecerea de la o represiune ascunsă a minorităţilor naţionale la o politică deschisă de denaţionalizare. Industrializarea a fost un motiv foarte tare ca limba maghiară să nu mai fie folosită nici la şedinţele de partid, nici cu alte ocazii oficiale, pentru că sunt printre noi şi români care nu ştiu ungureşte. Şi unde nu erau, aduceau.

Anii '70
De exemplu, în anii '70, centrul cooperativelor meşteşugăreşti a deschis o filială la Sovata. Pentru obţinerea permisului aveau nevoie organele de conducere şi de componenţa naţională. Dar nu exista nici o componenţă naţională pentru că pur şi simplu nu era acolo nici un român. Atunci s-a spus: trebuie aduşi. Şi, desigur, aleşi în conducere. Aşa am ajuns de la sugerarea deghizată la porunca deschisă. Metodele deschis dictatoriale au deschis calea pentru condiţiile actuale. (...)

Cu toate acestea, înfiinţarea judeţelor a jucat la început un rol pozitiv din punctul de vedere al minorităţilor. Judeţele au putut sprijini îmbogăţirea spirituală a ungurimii, la început şi prin dezvoltarea reţelei şcolare. Înmulţirea claselor româneşti este şi o consecinţă a pasivităţii maghiarilor. La liceul din Târgu Secuiesc, în primii ani, mulţi părinţi şi-au dat copiii la şcoli româneşti, spunând că astfel copilul "va reuşi mai uşor". Dar între 1968-'70 au fost încă tendinţe adverse.

Atunci s-au înfiinţat consiliile naţionalităţilor, programul de televizor în limba maghiară, Editura Kriterion etc. Aşadar, la început se părea că judeţele pot lua locul regiunii autonome maghiare. În curând a început desfiinţarea liceelor generale, adică a claselor umane care în cultura maghiară jucaseră cel mai mare rol. Atunci a trebuit să decidem, şi eu, personal, pe ce cale să mergem mai departe.

Acceptăm o politică deschisă de denaţionalizare, adică ne întoarcem împotriva neamului şi naţiunii noastre, sau refuzăm. În 1972 mi-am dat demisia, argumentând cu motive familiale, pentru că altfel nu se putea. (...) Am avut însă şi alte motive în afara problemei şcolilor. Pe atunci aveam deja câteva informaţii de după culise.

De la un membru al Consiliului Central am aflat deja în 1969, la înfiinţarea judeţelor, următorul lucru: s-a însărcinat un colectiv, în frunte cu Paul Nicolescu Mizil, să studieze viitorul şi soarta naţionalităţilor, mai ales a ungurimii. S-au elaborat trei posibilităţi: prima - o asimilare rapidă; a doua - o politică care avea ca ţel autodesfiinţarea treptată a naţionalităţilor; a treia - propagarea statului naţional omogen, adică negarea existenţei naţionalităţilor. Aceasta din urmă s-a şi realizat, pentru că astăzi "ştim" că secuii nu sunt altceva decât daci, pe care ungurii i-au maghiarizat.

Dar nu pot spune că aş fi avut probleme numai cu politica faţă de minorităţile naţionale. S-a dezvoltat cultul personalităţii. Totul şi toţi au început să slujească tot mai mult unei singure persoane. În acelaşi timp, au început să-l neglijeze pe Janos Fazekas. Este aproape un secret intern de partid, dar voi povesti ce s-a întâmplat. Către sfârşitul anului 1971, îmi spune Gheorghe Pană, secretar lângă Ceauşescu: Ia spune, Kiraly, ce crezi, cât vei mai rămâne în judeţul Covasna?

Eu ştiam că probabil nu mult, pentru că dezvoltarea naţionalităţii acolo şi autonomia relativă de mult nu le mai plăcea. Pregăteşte-te, îmi zice, vii la Bucureşti.

Cu altă ocazie, mi-a spus Patilineţ, că sunt probleme cu Fazekas şi conducerea de partid le va discuta. Ne-am gândit - asta însemna desigur - să te pregăteşti şi să iei acolo cuvântul. Adică voiau două muşte dintr-o lovitură: să mă îndepărteze pe mine din Covasna, desigur avansându-mă, pentru că aş fi devenit vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, şi, în acelaşi timp, să-l elimine pe Fazekas, pentru că cine ar putea elimina mai bine un maghiar decât un alt maghiar.

Am refuzat să accept acest rol şi mi-am spus: Frate, aici trebuie să te decizi: ori lângă naţiunea ta, ori împotriva ei. Desigur, aş putea enumera o grămadă întreagă de alte motive, condiţii şi detalii, dar asta a fost esenţa.