Căutare

Proiectul a întrunit votul tuturor consilierilor, aşa cum s-a întâmplat în prealabil cu hotărârea din decembrie 2010 privind relocarea la Pata Rât a comunităţii de pe Coastei, formată în majoritate din romi. Ideea generală transmisă de domnul primar Apostu, care se bucură de consensul partidelor clujene este că o comunitate formată în majoritate de romi nu îşi are locul în Cluj. Mai mult, domnul primar a asociat problema relocării romilor în Pata-Rât cu ideea infracţionalităţii comunităţii din zona aceea. Doar că a omis să spună că în afara celor 270 de persoane relocate, acolo trăiesc de peste 20 de ani, în condiţii de slum indian, pe seama gropii de gunoi a oraşului, încă neînchisă în ciuda promisiunilor, alte (vreo)2000 de persoane, decât cele strămutate recent în acea zonă.

Ideea principală, preluată de mass media clujeană, care are mare priză la populaţia Clujului, dar inacceptabilă pentru o politică socială democratică de incluziune socială, este că romii nu merită să trăiască în oraş, ei trebuie excluşi, evacuaţi şi pentru acest scop orice mijloace (de intimidare, de tip manipulare a opiniei publice, inclusiv de ocolire a legii şi de interdicţie de exprimare a vocii protestatarilor) sunt nu doar acceptabile, dar şi meritorii. Pentru a justifica acţiunea, se foloseşte machiavelicul demers scopul scuză mijloacele.

Familiile de pe Coastei au fost evacuate în ciuda faptului că mulţi locuitori aveau locuri de muncă, buletin pe Coastei, chirii plătite la zi, erau oameni integraţi la locurile de muncă, copiii mergeau la scoli de tot felul, inclusiv licee. Daţi-mi voie să mai pun odată nişte întrebări: este acceptabilă ideea de a fi pedepsită o comunitate pentru greşelile unora? De când există în România cetăţeni de rangul 2, cărora li se contestă dreptul de a locui în anumite zone, considerate bune ale oraşului? Este acest lucru acceptabil din perspectiva legislaţiei anti-discriminare?

Noutatea acestei săptămâni a fost că „argumentul” a fost utilizat şi de cel mai înalt prelat al Mitropoliei Ardealului. In urma protestului comunităţii strămutate în Pata Rât, în 10 mai 2011 ÎPS mitropolitul Andrei a spus „poate nici nu era locul cel mai potrivit sau cel mai bine rostuit pentru locuinţe acolo unde stăteau ei odinioară (pe strada Coastei, în spatele Bibliotecii Goga). Ce înseamnă că o stradă a Clujului nu e potrivită pentru “ei”, adică pentru persoane precum cele din poza alăturată?

ÎPS Mitropolitul Andrei ne transmite prin mass media cât e de important să se facă un centru educaţional ecleziastic al mitropoliei, de care să se bucure studenţii facultăţii de teologie ortodoxă, inclusiv cei de la teologie-asistenţă socială. Are perfectă dreptate, dar aş sugera domniei sale şi colegilor de la Facultatea de teologie ortodoxă să se inspire din istoria asistenţei sociale, din admirabilul exemplu dat de reverendul Samuel Barnett, care în 1884 a creat primul locaş de învăţământ pentru studenţii de la teologie în sânul unei comunităţi foarte sărace din estul Londra, unde jumătate dintre oameni trăiau din ajutoare şi din mila altora. Reverendul şi soţia sa au închiriat o clădire pentru a crea un centru de aplicaţie pentru studenţi, interesaţi de problemele sociale şi dornici să contribuie la ameliorarea situaţiei. Studenţii au acceptat să trăiască alături de familiile sărace, pentru a le oferi  educaţie şi prilejuri de a învăţa cum să-şi organizeze propria viaţă.  Aşezământul înfiinţat, cunoscut sub numele de Toynbee Hall a luat naştere cu ajutorul unor studenţi dornici să cunoască mai îndeaproape realităţile sociale şi pe cei săraci. Studenţi din Cambridge şi Oxford au primit cu interes propunerea de a participa la acest experiment social şi s-au angajat voluntar să strângă fondurile necesare acţiunii proiectate. Astfel, aşezământul social propus de Barnett dădea prilej studenţilor şi persoanelor din comunitate să înţeleagă punctul de vedere al săracilor şi să înveţe de la aceştia despre strategiile lor de supravieţuire.

In 1906 Barnett şi-a formulat concepţia despre ajutorul acordat săracilor ca fiind o formă de protecţie “activă”, bazată pe reciprocitate, în care cooperarea ia locul milosteniei şi al filantropiei. Participanţii la proiect “locuiesc în aşezământ, ca să aibă prilejul să înveţe tot atât cât îi învaţă ei pe cei nevoiaşi (…) Cu toate acestea, ei rămân intelectuali, cu propria lor profesie. Îşi continuă propria muncă, pentru care primesc o remuneraţie. Îşi păstrează obiceiurile în petrecerea timpului liber (…) şi alcătuiesc o asociaţie de persoane cu preocupări comune. Dar umblând zi de zi pe străzile acelei comunităţi, întâlnindu-se cu o mulţime de muncitori, ei simt depresia care e prezentă în toate, chiar şi în aerul îmbâcsit, văd ce înseamnă pentru săraci munca şi distracţia. Cu încetul, ajung să se implice în problemele politicii locale. Participă la întruniri şi la asociaţii, devin membrii ai unor iniţiative ţi mişcări cetăţeneşti (…) Locuitorii aşezământului se schimbă, dar se schimbă şi vecinii lor…”.

Urmând ideile misionarismului dar şi a tradiţiilor intelectuale, familia Barnett organiza reuniuni în acest aşezământ, invitând categorii diferite de oameni, tratându-i pe toţi cu acelaşi respect, de exemplu transmiţându-le, fiecăruia câte o invitaţie scrisă la cină (Müller, 1992). Cina era urmată de programe culturale: prelegeri, concerte, expoziţii. Soţii Barnett au convins artişti şi intelectuali cunoscuţi să participe la aceste serate şi să îşi expună lucrările în vecinătatea lui Toynbee Hall, unde s-a înfiinţat o galerie de artă. Biblioteca aşezământului a devenit foarte cunoscută, numărul cărţilor puse la dispoziţia cititorilor creştea continuu. S-au iniţiat programe educative, o şcoală duminicală, programe serale de educaţie, şcoli pentru adulţi, cursuri de calificare, cluburi profesionale. Aceste cluburi îşi alegeau propria conducere şi îşi adunau propriile fonduri, iar aportul din partea aşezământului Toyenbee Hall consta doar în oferirea unui spaţiu fără chirie, a electricităţii şi încălzirii, ca şi aportul organizatoric şi creativ al locatarilor-intelectuali. Aceste cluburi nu semănau cu clasele din şcoli, ci mai mult cu nişte asociaţii; fiecare participant învăţa din experienţa celorlalţi. Copiii familiilor sărace au beneficiat de tabere în afara cartierului lor, s-au organizat chiar şi excursii peste hotare pentru adulţi. Formulând principiile soţului ei privind asistarea celor nevoiaşi, Henrietta Barnett a amintit pentru prima dată de importanţa muncii bazată pe resursele asistaţilor, ca una din cheile succesului: “…avea un talent organizatoric înnăscut şi găsea plăcere în a pune în valoare diferitele resurse ale oamenilor. Era extrem de inventiv şi găsea de fiecare dată sarcini raţionale pentru toţi participanţii, chiar şi pentru cei mai excentrici”.

Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de aşezăminte sociale, care s-au extins în Anglia (de exemplu Oxford House) şi în Statele Unite (Hull House, în Chicago), unele din acestea având specific de gen (aşezăminte de femei). Scopurile declarate ale aşezământului din Chicago, spre exemplu, erau educaţia, răspândirea culturii şi activitatea filantropică, dar şi studiul şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din cartierele industriale ale Chicagoului. În aşezământul lor social, dimineţile se organizau forme de educaţie pentru copii, inclusiv o grădiniţă, cursuri de calificare pentru educatori şi cadre didactice, ateliere pentru fete şi băieţi şi alte forme de pregătire pentru viaţă şi pentru şcoală. Iniţiatoarele programului au consemnat marea capacitate de iniţiativă şi de auto-ajutor a persoanelor din cartier. Imigranţii greci au iniţiat un club de teatru şi au interpretat drame antice, alţii au iniţiat un club de filosofie şi de literatură. S-a înfiinţat un atelier de olărit, iar pentru cei cu talent  muzical, un cerc pentru copii şi un altul pentru adulţi. In mai mare măsură decât printre locuitorii cartierului sărac londonez, printre imigranţii din Chicago se găseau numeroase persoane de talent, care nu aveau nevoie decât de o platformă pe care să-şi poată demonstra capacităţile.

In concluzie, dacă ne gândim la locuri potrivite pentru oameni şi activităţi, de ce nu ar fi potrivit ca un centru educaţional ecleziastic, similar cu  Toynbee Hall, sau Hull House din Chicago, să fie înfiinţat la Pata Rât? Un centru în care studenţi şi profesionişti să participe la activităţile organizate în favoarea includerii membrilor acelei comunităţi fără locuinţe salubre, sărace, locuite în majoritate de romi. Programele sociale organizate ar avea menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor de acolo, precum şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Proiectul ar fi secondat de construirea unor căi de acces mai bune spre acea zonă, trasee de mijloace de transport şi ar constitui o posibilă zonă de noi investiţii pentru oraşul Cluj. Cred că un astfel de proiect ar însemna un adevărat progres pentru „Oraşul comoară” şi ar fi o atracţie pentru o capitală multi-culturală.