Căutare

Articolul: 

Cel acuzat de omor a fost condamnat la 29 de ani de detenţie. Povestea unei decizii aşteptate şi a posibilelor sale efecte.

Ucidere, tâlhărie şi agresarea sexuală a italiencei Giovanna Reggiani. Pedeapsa finală: 29 de ani de detenţie. Totodată, plata unor daune stabilite provizoriu la 500.000 de euro. Iar cazul care a destabilizat relaţiile dintre România şi Italia intră, cel puţin pentru o perioadă, pe linie moartă. Cel puţin până la începutul anului viitor, când o decizie definitivă a instanţei italiene este aşteptată.

Ultima zi de proces a stat sub semnul dramatismului ieftin, al acuzaţiilor dure şi al rugăminţilor pseudo-mistice. EVZ continuă serialul despre cazul „Mailat“ cu o decizie aşteptată de aproape un an şi modul în care aceasta ar putea influenţa soarta românilor din Italia.

Dreptatea lui Dumnezeu

Debutul la bară i-a aparţinut, ieri, avocatului lui Mailat, Piero Piccinini, cel care a uimit asistenţa cerând achitarea clientului său din lipsă de probe. Adevăratul „spectacol“ abia avea să urmeze însă. Tonul calm de până la acel moment al lui Mailat s-a dizolvat în câteva secunde. Acesta a început să plângă în faţa judecătorilor, cerându-şi scuze public pentru că a furat geanta victimei, însă afirmând că nu este vinovat de crimă.

„Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat în seara aceea. Îmi cer iertare în faţa lui Dumnezeu şi sper că se va face dreptate“, a declarat Mailat cu lacrimi în ochi. Discursul a fost mutat apoi în zona familiei din România şi a temei blestemului nativ. „Cred că familia mea este blestemată“, a spus Mailat, citat de publicaţia italiană „La Repubblica“. Construcţia discursului s-a făcut în jurul surorii sale, ucise de soţul acesteia, a unui frate mort la 15 ani şi a altuia care s-ar afla în detenţie în România.

„A lovit-o cu un baston“
Reac ţia procuraturii italiene a fost promptă, demonstrând parcă una dintre ideile vehiculate în ultimele luni, potrivit căreia pedeapsa din cazul „Mailat“ ar urma să fie „un exemplu“. „Această crimă a fost săvârşită de cineva“, a subliniat procurorul Maria Bice Barborini, cea care a precizat ulterior: „Dosarul prezentat are rolul pedepsirii uneia dintre nenumăratele agresiuni împotriva femeilor“.

În încheiere, Barborini a enunţat principalul motiv pentru care Mailat ar trebui trimis în spatele gratiilor: „Mailat a lovit-o pe Reggiani cu un baston şi i-a provocat leziuni atât de grave pentru a se asigura că nu supravieţuieşte“, a declarat anchetatorul.

REACŢII

„Nu le e frică de Dumnezeu?“

Cei care au dat sentinţa trebuie să se teamă de Dumnezeu, asta spunea mama lui Mailat, Elena Tincu, la doar câteva minute după ce-a aflat vestea. „E nedreptate, n-a fost o judecată dreaptă. Nu s-au găsit nici amprente pe geantă, nici nimic. Nu le e frică de Dumnezeu, că e singurul judecă tor? Dar suntem ţigani şi n-avem posibilitate. Avem speranţă doar la Dumnezeu, că El nu face diferenţă că-i român, că-i ţigan“, s-a plâns ea. Avocatul lui Mailat, Piero Piccinini, era de părere că avem de-a face cu „o sentinţă care ne dezorientează complet“.

„Nu înţeleg de ce nu i-au dat închisoare pe viaţă şi ce i-a făcut să ajungă la 29 de ani de închisoare. Nu ne aşteptam să fie o sentinţă atât de uşoară şi atât de uşor dată. Problema mea deja nu mai e vinovăţia sau nevinovăţia lui Mailat, ci o sentinţă bazată pe dovezi puternice“, a precizat Piccinini, care aşteaptă acum termenul la care poate face apel. Apărătorul afirmă că nu a putut nici măcar surprinde reacţia lui Mailat, atât de repede s-au întâmplat lucrurile: „Nu am apucat să-l văd. A fost luat de forţele de ordine imediat după citirea sentinţei. Luni mă voi duce la el în închisoare şi vom vorbi şi despre apel. Mi se pare, în continuare, un proces bazat pe dovezi «uşoare»“. (Andreea Ciupercă)

DUPĂ SENTINŢĂ

„Tot aşa va fi: noi - negri, ei - albi“

Condamnarea lui Mailat nu va îmbunătăţi lucrurile pentru românii din Italia, crede Iulian Manta, sindicalist în cadrul uneia dintre cele mai mari federaţii din Italia, Feneal-Uil. Dimpotrivă: orice nouă discuţie despre cazul acestuia readuce puţin din tensiunea de la început. „Când s-a întâmplat crima, a fost momentul de maximă încordare. O vreme a fost linişte. După ce a început procesul, s-au auzit iarăşi voci împotriva românilor“, spune Manta. Şi Gabriel Racles, un tânăr de 28 de ani, dintre care 11 petrecuţi în Italia, ca lucrător în benzinării şi pe şantiere, pare să-i dea dreptate sindicalistului. Acesta consideră că „între noi şi italieni rămâne o diferenţă mare: noi suntem negri, ei sunt albi. Tot aşa vom fi văzuţi, iar discuţii or să mai fie“.

În „postfaţa“ verdictului din cazul „Romulus Mailat“, EVZ a discutat la Roma despre actualul moment şi despre soarta emigranţilor români veniţi la muncă în Italia cu reprezentanţii a trei categorii sociale: doi muncitori, un sindicalist şi un medic.

Principiile „logicii normale“

Să fii muncitor român şi să ai coleg de şantier un neam de-al lui Romulus Mailat fix în perioada în care acesta era arestat poate fi numit ghinion curat. În această situaţie au fost vreo 20 de români, o mână de oameni care au încercat să-şi vadă de treabă, în timp ce italienii se încruntau la ei. Muncesc acum pe un alt şantier, de la marginea Romei, şi nu mai ştiu nimic de fostul lor coleg, nici măcar cum îl cheamă. Poate din superstiţie. „Ţin minte că erau discuţii. Lumea ţipa la noi, ne făcea ţigani“, îşi aminteşte Gabriel Racles.

Şeful echipei, maramureşeanul Daniel Pop, e tare pesimist: crede că marea problemă a românilor este că nu sunt uniţi în vremuri grele: „Suntem un popor pierdut. Facem prostii şi nu ţinem unii cu alţii“, îl completează Gabriel, care enunţă şi coordonatele după care se desfăşoară viaţa muncitorilor români din Peninsulă: „Când suntem pe şantier, muncim fără probleme. Când eşti afară, eşti acuzat. E o logică normală“.

„A intrat frica în ei“

„Au fost multe evenimente, unul după altul. Când a fost cu Mailat, veneau românii şi-mi spuneau că îi fluierau italienii în autobuz. A intrat frica în ei. Au fost toţi împotriva românilor atunci“, povesteşte doctorul Petru Kovacs, care are un cabinet stomatologic la Roma. Pe vremea când Kovacs a ajuns la Roma, în 1988, se stabiliseră aici câteva sute de români, mulţi dintre ei doctori.

„Primul ambasador luat la întrebări pentru infracţiunile românilor a fost Şerban Stati. Totuşi, erau puţine fenomenele atunci“, povesteşte doctorul.

Despre ultima perioadă spune că este „cel mai bun moment de după Mailat“ şi vine după o serie de revelaţii ale italienilor. „Ziarele au fost împotriva românilor până le-a închis gura Berlusconi, spunând că au nevoie de români. Cine a venit aici să muncească va avea tot timpul de lucru“, concluzionează doctorul.

Şi sindicalistul Iulian Manta pare să-i dea dreptate. Situaţia din Italia e mult mai calmă faţă de acum un an, crede acesta. „Au mai existat infracţiuni, însă nimic grav. Presa nu mai generalizează“, precizează el.

"Când a fost cu Mailat, veneau românii şi-mi spuneau că îi fluierau italienii în autobuz. A intrat frica în ei. Au fost toţi împotriva românilor atunci.", Petru Kovacs, medic stomatolog la Roma

Corespondenţă din Roma

ANALIZĂ

„Furia nu poate dura la nesfârşit“

Lucrurile s-au calmat mult, la un an de la uciderea Giovannei Reggiani, „scânteia“ ce a dus la o explozie de isterie în Italia, consideră Şerban Stati, fost ambasador al României în Italia între august 1999 şi februarie 2003. Cel care susţine că a prins în Italia vremuri încă bune, cu români lăudaţi şi lăutari romi priviţi cu simpatie, încearcă să surprindă posibilele cauze a ceea ce a fost interpretat ca o criză a relaţiilor româno-italiene.

EVZ: Cum erau tratate cazurile de violenţă în media italiană, în timpul mandatului dumneavoastră?
Şerban Stati: La vremea aceea, raporturile de imagine între România şi Italia au fost mai degrabă bune, chiar cu un trend ascendent. Au fost ani dominaţi de susţinerea aproape unanimă a demersurilor de aderare a României la NATO şi la UE. Şi imigranţii cetăţeni români erau priviţi fără antipatie, ba chiar erau puse în lumină calităţile românilor angajaţi în construcţii şi meserii conexe, ale româncelor, deja numeroase, care prestau munci pe lângă multe familii italiene. Cetăţenii de etnie romă nu reprezentau încă o problemă iritantă, deşi numărul lor era în creştere. Taberele lor de la marginea oraşelor se înmulţeau, dar autorităţile nu erau de fel preocupate de aceasta, ca fenomen social generator de delincvenţă. Lăutarii romi, tot mai des prezenţi în restaurantele şi trattoriile din Roma sau Milano, erau priviţi cu amuzament şi chiar cu simpatie, adeseori.

Valurile masive de imigranţi cetăţeni români au început să apară după eliminarea vizelor de intrare în Italia şi s-au amplificat după ianuarie 2007. Au inclus, fireşte, şi un număr mai mare de delincvenţi.

În aceste condiţii, românii au început să ia locul albanezilor în capul listei imigranţilor creatori de neplăceri grave. Albanezii ţinuseră capul listei vreme de vreo 10-12 ani. Totdeauna cantitatea, când depăşeşte un prag critic, trece în calitate, în acest caz negativă!

Care consideraţi că sunt motivele mediatizării atât de intense a cazului uciderii Giovannei Reggiani?
Dup ă ianuarie 2007, cazurile de violenţă, la început semnalate mai degrabă în ştiri scurte, au început să fie titrate tot mai des cu formulări alarmante şi comentate inflamant. Nu era încă o campanie, dar se simţea că avea să vină şi aceasta. În contextul deja mult comentat al campaniilor electorale din Italia, a fost suficientă o scânteie - e adevărat, cu mare încărcătură emoţională - ca explozia delirantă de isterie intolerantă, cu bine cunoscutele acum accente rasiste, să se producă şi să fie folosită ca factor de manipulare. În ceea ce priveşte mediile de informare, consider că apetenţa pentru senzaţional explică lucrurile, şi nu susţinerea cu bună-ştiinţă a unei campanii politice sau a alteia.

Cum vi se pare reacţia autorităţilor române de la acel moment?
Cred că autorităţile române nu au avut la început informaţii exacte şi mai ales bănuiesc că, în acele prime momente, nu s-au aflat în comunicare directă cu autorităţile italiene. Curând după aceea, după prima reacţie emoţională, consonantă cu cea a presei şi televiziunilor, s-a pus un mai mare accent pe canalele de legătură între autorităţile române şi cele italiene.

Adevărata întrebare: se poate reaprinde focul?

Cum arată lucrurile acum, la un an după crimă? Prima impresie este aceea de linişte.
Sigur că acum lucrurile s-au calmat mult. Nici presa nu poate ţine la infinit pe prima pagină acelaşi subiect, oricât de senzaţional ar fi, mai ales dacă nu mai e alimentat. Nici reacţiile de furie la nivel de masă nu pot dura la nesfârşit. Apoi apar circumstanţierile, corecţiunile la prima ştire, apar rădăcinile politice extremiste ale acţiunilor rasiste, care stârnesc la rândul lor reacţii de opoziţie... Au apărut reacţiile de înţelegere reciprocă, mediatizate ori nu, eforturile de a pune pe prim-plan dialogul. Adevărata întrebare rămâne, cred: este o calmare reală sau focul se poate reaprinde?