Căutare

Sâmbătă am fost martorii unui pelerinaj neobişnuit al mai multor lideri politici la congresul UDMR. Vizitele liderilor - formali sau informali - ai celor trei mari partide româneşti au reprezentat o descindere strategică.

Traian Băsescu a vorbit primul şi a plecat foarte repede din sala în care s-a ţinut cel de-al nouălea congres al UDMR. Discursul său ţintit către UDMR a reiterat, dar în doze sensibil diferite decât în alte dăţi, marile teme pe care le propusese spre reflecţie şi spre consum în ultimele luni şi udemeriştilor, dar şi - mai ales, aş zice! - celor sensibili, în zona Ardeal, la „problema maghiară”: autonomie teritorială, descentralizare, constituţionalism şi, în genere, pachetul tematic ce s-ar putea intitula „sensibilităţi româno-maghiare”.

Am fost la faţa locului şi nu doar eu am avut impresia că mesajul re­lativ pacifist al preşedintelui României pentru cei din UDMR a avut şi forţa unui amortizor, a unei injecţii de control pe care Traian Băsescu nu putea rata ocazia să nu o administreze acestei formule politice pe care a elogiat-o sâmbătă, dar faţă de care a avut, provocat sau neprovocat, de-a lungul ultimilor ani, şi atitudini belicoase.

Emil Boc a fost, la acelaşi congres, autorul unor emisii verbale robotizate de PR guvernamental. În rest, a fost ecoul lui Traian Băsescu şi cam atât. Crin Antonescu, patetic şi cu aplomb, dar şi, pe alocuri, buruienos în discurs, s-a declarat şi el un fel de „ungur” (i.e. „minoritar”) în România, în condiţiile în care, e convins liderul PNL, oamenii liberi, apărători ai adevărului şi dornici de dreptate, sunt „în minoritate” la noi. O minoritate în care s-a inclus şi domnia sa.

Pe coridorul din faţa sălii, câţiva unguri hâtri din eşalonul doi-trei al UDMR mustăceau şi mimau mirarea că dl Antonescu nu a denunţat cu prilejul descinderii sale la congresul UDMR şi dictatura în care a ajuns să trăiască în regimul Băsescu. Mai are timp să o facă! Într-o măsură şi mai pronunţată decât la Traian Băsescu, curtoazia arătată UDMR de li­derul PNL a fost, de asemenea, evidentă. Relaxat, Viorel Hrebenciuc - releul privilegiat al PSD în relaţia cu partidul condus de Marko Bela - a vorbit mult şi uneori nostalgic despre tradiţia şi trăinicia relaţiei pesedisto-udemeriste.

Lucrurile au început să se lege, a povestit sforarul PSD, încă din 1993, dar nu în ţară, într-o primă fază, ci pe teren neutru, în Elveţia. Apoi a fost tot mai bine şi a ajuns să fie uneori chiar foarte bine între cele două partide. Politician care decupează abil istoria recentă pe care o ambalează mereu în favoarea lui, dl Hrebenciuc a uitat - desigur! - să amintească de momentele, nu puţine, în care PSD şi formulele politice din care s-a telescopat acesta au „cultivat” UDMR-ul şi etnia pe care, politic, Uniunea o reprezenta, în cele mai nedemocratice şi mai indecente modalităţi cu putinţă. PSD şi UDMR, a lăsat să se înţeleagă Hrebenciuc, vor putea să fie, într-o viitoare formulă de guvernare, iarăşi ce au fost cândva şi mai mult decât atât.

Àpropos, ştiţi cum se spune „Hrebenciuc” în ungureşte? Pentru cei care nu ştiu, iată răspunsul: Atilla Verestoy! Care era de faţă şi care aproba, zâmbind mulţumit pe sub mustaţă, ce spunea colegul său de Parlament de la PSD! Concursul de complimente şi de reverenţe la care s-au dedat cu generozitate liderii celor trei mari partide româneşti i-a lăsat pe cei de la UDMR aproape cu garanţia că nu va trece mult şi opoziţia part-time pe care o practică stingheri udemeriştii acum va lua sfârşit. Probabil că, aşa cum lăsau să se înţeleagă prin aceea că mimau o preocupare intensă, cei de la UDMR au rămas şi cu grija de a alege. Însă, chiar dacă va fi, nu-i aşa, o opţiune dificilă, vor avea puterea să traverseze cu bine un asemenea moment!

După congresul cu numărul 9 al UDMR, făcând media mesajelor, una dintre cele mai acute impresii lăsate e aceea că partidul condus de Marko Bela e indispensabil pentru arhitectura politică autohtonă.

P.S. Da, liderii UDMR au vorbit la acest congres şi despre „autonomia teritorială”. Dar au făcut-o fără vlagă şi fără convingere. Merită să reflectăm la ideea că, poate, tema „autonomiei teritoriale” e o piesă retorică obligatorie din arsenalul de populisme al udemeriştilor. Merită să reflectăm şi e bine să nu ne panicăm din nimic!