Căutare

Autonomiile de orice fel, inclusiv cele care se dezvoltă în urma regionalizării pun în pericol suveranitatea ţării, de aceea românii preferă centralismul tradiĹŁional care le apără sărăcia sau descentralizarea limitată care le conservă corupĹŁia

Regionalizarea României ar însemna împărĹŁirea ţării în zone cu identităţi distincte, eventual istorice, care să primească prerogative administrative, dar şi politice în aşa fel încât să se poată autoguverna. Să-şi folosească banii, imaginaĹŁia şi oportunităţile fără să aştepte deciziile Bucureştiului, iar dependenĹŁa lor de centru să scadă în aşa fel încât oamenii să beneficieze de servicii adecvate pe măsura impozitelor pe care le plătesc, chiar dacă după aceea în unele provincii se va trăi mai bine decât în altele.

Guvernul nu s-a hotărât cum va face decupajele regionale, în aşa fel încât să-i mulĹŁumească şi pe liderii maghiari, care vor să pună la un loc judeĹŁele Harghita, Covasna şi Mureş, cunoscute sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, şi pe naĹŁionaliştii români, mereu panicaĹŁi că unirea din 1918 n-ar fi definitivă, iar Transilvania s-ar putea desprinde. O idee neagreată definitiv pune în aceeaşi regiune Ţinutul Secuiesc şi judeĹŁele Braşov, Sibiu, Alba. UDMR insistă, totuşi, că Alba nu are ce căuta în acest aranjament, fiindcă nu ar avea afinităţi cu celelalte, dar autorităţile române au evitat să taie feliile regionale în funcĹŁie de regiunile istorice, mai mult din pricina prejudecăţilor decât din cauza unor pericole iminente.  Dacă ar fi urmărit cu adevărat o coerenţă economică şi administrativă, România ar fi ales împărĹŁirea după regiunile tradiĹŁionale Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. În acest fel animozităţile UDMR nu mai aveau nici un sens, iar regionalizarea reînoda un parcurs natural interupt de centralismul instaurat după 1918.

Principiul regionalizării a început să fie aplicat în Europa după al Doilea Război Mondial, iar primul stat complet regionalizat a fost Germania, care a acceptat sistemul federal impus de AliaĹŁi în 1949  pentru descentralizarea puterii, ca garanĹŁie a democraĹŁiei. ÎmpărĹŁirea în landuri nu a ĹŁinut cont nici de tradiĹŁiile istorice, nici de cele economice sau culturale, ci a fost influenĹŁată mai degrabă de zonele de jurisdicĹŁie a puterilor ocupatoare.  Federalizarea Germaniei a întărit unitatea ţării şi a încurajat o dezvoltare economică relativ uniformă. În Italia sistemul  introdus prin ConstituĹŁia din 1948 a delimitat regiuni istorice, dar efectul a fost de mărire a decalajelor economice între nord şi sud, pe fondul mentalităţilor diferite, dar şi al tradiĹŁiilor diverse din peninsulă, încurajând dezvoltarea acolo unde existau premisele ei şi lăsând în sărăcie zonele incapabile să se mobilizeze. În schimb reforma regională desfăşurată în Belgia în perioada 1970-1988 a trasformat un stat hipercentralizat într-unul federal cu tendinĹŁe secesioniste. Modelul francez pe care par să-l revendice oficialii români a pornit de la aceleaşi temeri pe care le au şi românii-pericolul dezmembrării ţării, de aceea sistemul aplicat în anii 1980 conservă în mare măsură centralismul:regiunile franceze au o largă competenţă materială, dar fără competenĹŁe normative. Regiunile franceze au devenit actori politici autonomi, supuse, însă arbitrariului guvernamental.

În majoritatea statelor Uniunii Europene funcĹŁionează regionalismul, iar România este obligată dacă vrea să beneficieze de fondurile comunitare să pună în practică o reformă în acest sens. Între modelele care funcĹŁionează mai mult pe hârtie, cum e cazul Portugaliei şi cel al Italiei, care produce efecte adverse, România poate găsi o soluĹŁie bună, doar dacă se dezbracă de hainele centralismului şi acceptă o terapie intensă împotriva spaimelor istorice, mizând pe coerenĹŁa regiunilor istorice, fără teama federalismului. Pentru a funcĹŁiona eficient noile regiuni ar trebui să primească atât competenĹŁe economice, cât şi politice, de aceea şi noul legislativ ar fi logic să aibă două camere, una dedicată reprezentanĹŁilor regionali.