Căutare

PDL şi USL cad de acord în mod spectaculos asupra unui lucru: transformarea regiunilor de dezvoltare (sau euroregiuni) în unităţi administrative adevărate. Detaliile diferă, dar baza e aceeaşi: euroregiunile actuale. Dezbaterea ar fi interesantă dacă baza nu ar fi complet şubredă: euroregiunile sunt o ficţiune statistic-birocratică ieşită din obsesia istorică pentru centralism.

Înainte de a fi un stat naţional, unitar şi centralizat, România a fost o seamă de teritorii cu identităţi regionale pregnante. Ca de altfel toate statele naţionale din Europa. În procesul de consolidare a identităţii naţionale, unele state au ales să suprime identitatea regională. Franţa a ales aşa: ora exactă se dă la Paris, dialectul vorbit la Paris a înlocuit dialectele regionale cu forţa administraţiei, a educaţiei de stat şi a snobismului agresiv. Germania a optat şi ea pentru centralizare şi a ţinut-o aşa până după al doilea război mondial, când aliaţii cuceritori au impus în RFG un model federativ. Fără un centru puternic, un nou Hitler nu mai putea să apară.

Multe dintre statele naţionale moderne formate în secolele XVIII-XIX au căutat să sugrume identităţile regionale, văzute atunci ca rude mai sărace, mai primitive şi mai provinciale. Apoi, în secolul XX, regiunea a revenit treptat la modă. Logica dezvoltării regionale a devenit noua modă şi o mantră a Uniunii Europene. Nemţii au descoperit că dacă eşti bavarez asta nu te face mai puţin neamţ. S-a dovedit că ruda săracă şi provincială era, de fapt, o mătuşă şarmantă şi isteaţă. Identitatea regională coagulează energii şi acţiuni, înzestrează oamenii cu un simţ al comunităţii care face bine la dezvoltare şi care completează fără a mai pune în pericol identitatea naţională. Până şi Franţa cea centralistă şi obsedată de Paris a început în anii '80 un proces de regionalizare.

 Ce a făcut România? Discuţia de acum e remarcabilă dacă ne gândim cum ne raportam la subiect la începutul anilor '90. Regionalizare era atunci un cuvânt periculos. Ieşiţi din naţionalismul ceauşist, aveam impresia că toţi şi toate atentează la ţărişoară. Regionalizare atunci = furtul Ardealului de către unguri. Iată că după 20 de ani partidul care îl are pe Ion Iliescu preşedinte de onoare propune un proiect coerent, cu cap şi coadă, de regionalizare.

În afară de faptul că tot nu suntem gata să le dăm autonomie etnică maghiarilor, situaţia şi atmosfera s-au schimbat enorm. Însă ceva nu rimează. Regionalizarea vest-europeană a scos de la naftalină identităţile vechi, creionate istoric, internalizate de oameni. Noi nu suntem pregătiţi să facem acest pas. Este o ipocrizie. Pentru că ignorăm complet la nivel de politici publice ceea ce simt, fac şi spun oamenii în viaţa lor curentă. De unde eşti de loc? Întrebarea asta îşi găseşte între români răspunsuri simple: din Oltenia, din Banat, din Bucureşti, din Moldova. Nu spunem că suntem din judeţul Mehedinţi sau Bistriţa Năsăud. Regiunile istorice există în mintea noastră foarte clar, deşi statul naţional român s-a chinuit să le scoată de acolo. De aceea nimeni nu va spune niciodată că e din (Euro)Regiunea Centru, în varianta USL, sau din judeţul Moldova de Sud, în varianta PDL.

Şi ajung la partea în care nu iese rima. Euroregiunile sunt o ficţiune birocratică născocită de România prin anii '90, din frica faţă de identităţile regionale. Frica noastră era în contratimp cu moda dezvoltării regionale a UE. Cum nu aveam chef să scoatem ruda provincială de la naftalină, cum făcea restul Europei, am inventat o nouă ficţiune, numită aproape ironic „euroregiune". Care de fapt nu sunt nici europene şi nici regiuni. Nişte birocraţi s-au uitat pe hartă şi au zis: ia pune un judeţ de colo, mai ia unul din partea ailaltă, ai grijă să nu iasă prea mulţi unguri acolo, atenţie să ne iasă PIB-urile aproape egale. Şi aşa, din foarfecă, am inventat euroregiunile. Normal că nu au funcţionat: şefii de la judeţe şi-au văzut de treabă şi nimeni nu a observat că avem ceva numit euroregiuni. De ce să fi observat? Doar nu se bazează pe nici un fel de identitate regională, pe acel gen de sentiment care îi face pe oameni să spună că sunt de loc de undeva anume.

Euroregiunile sunt un coşmar pentru cine ştie din istorie şi altceva decât naraţiunea fixistă şi reducţionistă din manualele şcolare (România este stat naţional unitar centralizat de la Burebista încoace, afară cu identităţile regionale din ţară!!!). Banatul ia o parte din Ardeal. De fapt, de frica ungurilor, Ardealul istoric e făcut harcea-parcea. O parte îl alipim la Banat, o parte la Crişana, unde băgăm şi Maramureşul. Iar ce rămâne îl decupăm cu grijă cât să nu cumva să fie ungurii majoritari acolo. Şi uite aşa Ardealul devine o nălucă. Unele urmări vor fi de-a dreptul ridicole. Clujul - capitala istorică, culturală şi economică a Ardealului - va deveni astfel capitala judeţului (regiunii) Crişana. Am creat deci o Crişana mare şi total neverosimilă, cu capitala la Cluj şi înglobând partea de Maramureş istoric care a rămas României.