Căutare

Articolul:

România goală puşcă

23 Feb 2009 Adrian Ursu

Puradeii cu fundurile goale sau pirandele cu poalele făcute steag de luptă ĂŽn nările poliţiştilor nu sunt singurele imagini impudice exportate de casa de producţie România.
Marea deschidere a graniţelor a vărsat ĂŽn ĂŽntreaga Europă tot ce băltea până atunci ĂŽn arealul carpato-danubiano-pontic.

Ne minunăm zilele acestea că presa italiană ĂŽngroaşă cerneala neagră ca sângele ĂŽnchegat ori de câte ori ĂŽi cade pe sumarul cu crime, violuri şi tâlhării câte un nume românesc. Ne revoltăm ĂŽn faţa xenofobiei nedisimulate, a exagerărilor şi generalizărilor. Ne irită, oricât de corect-europeni ne-am impune să fim, semnul de egalitate pus cu mâna ĂŽntre naţia ţigănească şi cea românească. De atâta zbucium şi indignare, nici nu mai ştii pe cine să ĂŽnjuri: când pe nenorociţii care jefuiesc, siluiesc sau omoară, când autorităţile române care nu sunt ĂŽn stare să ĂŽi ţină aici, când pe italieni că ne judecă la pauşal.

Şi, dacă tot nu avem o ţintă precisă, ne ĂŽntoarcem rapid la resemnarea noastră dintotdeauna, după ce mai tragem o ultimă sudalmă şi ne ĂŽnchidem ĂŽn treburile mărunte: ĂŽn definitiv, ce ne interesează pe noi, să fie la ei!

Ceea ce se petrece ĂŽnsă ĂŽn Italia ĂŽn aceste zile ar trebui să fie o temă de reflecţie mult mai gravă pentru fiecare dintre noi. De 20 de ani asistăm, când neavizaţi, când revoltaţi, când nepăsători, când neputincioşi, la subminarea nestăvilită a autorităţii de orice fel. De la autoritatea competenţei - ruptă de orice ierarhie a valorilor - la autoritatea instituţională. Aproape că ne-am obişnuit cu lipsa de respect reciproc a administraţiei faţă de cetăţean şi a noastră, a cetăţenilor, faţă de administraţie. Prin dispariţia ĂŽncrederii şi a sprijinului a apărut obişnuinţa contestării până la desfiinţare, rutina sfidării, a dispreţului faţă de tot ce ĂŽnseamnă autoritate. România cea fără de reguli a supravieţuit miraculos privind cu superioritate spre toate sistemele din exteriorul ei, socotindu-le ĂŽndobitocite ĂŽn canoane, domesticite de reglementări tâmpe: „Troglodiţii ăia din Vest nu sunt ĂŽn stare să judece cu capul lor“;

„Las’ că-i dăm noi pe brazdă pe nemţi, cu ordinea lor cu tot“; „Americanii ăia, dacă ĂŽi scoţi din ce au ĂŽnvăţat şi le mai tai şi curentul, leşină de foame şi se sting de sete“. De câte ori nu am luat ĂŽn zeflemea zisa docilitate a altor naţiuni care se supun unui sistem de valori prestabilite! Şi, totuşi, undeva, ĂŽn colţul minţii - celor cărora Dumnezeu nu le-a luat-o de tot, ca să se creadă buricul planetei - mai scăpăra, din când ĂŽn când, convingerea că i-ar prinde bine şi României un minim set de reglementări. Şi-atunci, ĂŽntre două miştouri xenofobe, ne uităm ĂŽnspre Vest, trăgând nădejde că, ĂŽntr-o zi, vom avea şi noi un stat care să-şi apere cetăţenii, să-i respecte, să-i ajute. De aici, probabil, adevăratul şoc ĂŽn faţa imaginilor venite din Italia. Că statul român nu e ĂŽn stare să-i protejeze pe români ştiam de-o viaţă. Dar nici statul italian nu arată că e ĂŽn stare să apere pe cineva. Şi-atunci te ĂŽntrebi dacă România asta, goală puşcă, cu care am ieşit prin Europa stârnind chicoteli amuzate ori grimase scârbite, nu cumva şi-a regăsit sora de gintă, la fel de ruptă ĂŽn fund.