Căutare

Articolul:

România goală puşcă

23 Feb 2009 Adrian Ursu

Puradeii cu fundurile goale sau pirandele cu poalele făcute steag de luptă în nările poliţiştilor nu sunt singurele imagini impudice exportate de casa de producţie România.
Marea deschidere a graniţelor a vărsat în întreaga Europă tot ce băltea până atunci în arealul carpato-danubiano-pontic.

Ne minunăm zilele acestea că presa italiană îngroaşă cerneala neagră ca sângele închegat ori de câte ori îi cade pe sumarul cu crime, violuri şi tâlhării câte un nume românesc. Ne revoltăm în faţa xenofobiei nedisimulate, a exagerărilor şi generalizărilor. Ne irită, oricât de corect-europeni ne-am impune să fim, semnul de egalitate pus cu mâna între naţia ţigănească şi cea românească. De atâta zbucium şi indignare, nici nu mai ştii pe cine să înjuri: când pe nenorociţii care jefuiesc, siluiesc sau omoară, când autorităţile române care nu sunt în stare să îi ţină aici, când pe italieni că ne judecă la pauşal.

Şi, dacă tot nu avem o ţintă precisă, ne întoarcem rapid la resemnarea noastră dintotdeauna, după ce mai tragem o ultimă sudalmă şi ne închidem în treburile mărunte: în definitiv, ce ne interesează pe noi, să fie la ei!

Ceea ce se petrece însă în Italia în aceste zile ar trebui să fie o temă de reflecţie mult mai gravă pentru fiecare dintre noi. De 20 de ani asistăm, când neavizaţi, când revoltaţi, când nepăsători, când neputincioşi, la subminarea nestăvilită a autorităţii de orice fel. De la autoritatea competenţei - ruptă de orice ierarhie a valorilor - la autoritatea instituţională. Aproape că ne-am obişnuit cu lipsa de respect reciproc a administraţiei faţă de cetăţean şi a noastră, a cetăţenilor, faţă de administraţie. Prin dispariţia încrederii şi a sprijinului a apărut obişnuinţa contestării până la desfiinţare, rutina sfidării, a dispreţului faţă de tot ce înseamnă autoritate. România cea fără de reguli a supravieţuit miraculos privind cu superioritate spre toate sistemele din exteriorul ei, socotindu-le îndobitocite în canoane, domesticite de reglementări tâmpe: „Troglodiţii ăia din Vest nu sunt în stare să judece cu capul lor“;

„Las’ că-i dăm noi pe brazdă pe nemţi, cu ordinea lor cu tot“; „Americanii ăia, dacă îi scoţi din ce au învăţat şi le mai tai şi curentul, leşină de foame şi se sting de sete“. De câte ori nu am luat în zeflemea zisa docilitate a altor naţiuni care se supun unui sistem de valori prestabilite! Şi, totuşi, undeva, în colţul minţii - celor cărora Dumnezeu nu le-a luat-o de tot, ca să se creadă buricul planetei - mai scăpăra, din când în când, convingerea că i-ar prinde bine şi României un minim set de reglementări. Şi-atunci, între două miştouri xenofobe, ne uităm înspre Vest, trăgând nădejde că, într-o zi, vom avea şi noi un stat care să-şi apere cetăţenii, să-i respecte, să-i ajute. De aici, probabil, adevăratul şoc în faţa imaginilor venite din Italia. Că statul român nu e în stare să-i protejeze pe români ştiam de-o viaţă. Dar nici statul italian nu arată că e în stare să apere pe cineva. Şi-atunci te întrebi dacă România asta, goală puşcă, cu care am ieşit prin Europa stârnind chicoteli amuzate ori grimase scârbite, nu cumva şi-a regăsit sora de gintă, la fel de ruptă în fund.