Numele cotidianului
Articolul:
Milano: de pe podiumul de modă
direct în câmpul de ţigani
23 Feb 2009 Daniela
Vitelaru
O româncă, fost
top-model, a coborât de la defilări pe marile scene ale glamourului în
taberele de romi din Peninsulă să îi ajute pe copii să se
integreze.
Mihaela Duţescu are 25 de ani şi este licenţiată în
psihologie, iar până nu demult a fost model de talie
internaţională. Este căsătorită cu un om de afaceri
italian şi are o fetiţă de 5 ani, iar de un an şi
jumătate conduce Asociaţia „San Nicola, amico dei bambini“ (Sfântul
Nicolae, prietenul copiilor) din Milano. Această structură
psiho-socio-culturală este unica asociaţie românească din Italia
care, prin programe de integrare, se ocupă de copiii conaţionalilor
romi. Fostul top-model a acordat ziarului Cotidianul un interviu despre
activitatea sa.
De unde ţi-a venit ideea de
înfiinţare a unei astfel de asociaţii?
Totul a pornit acum doi ani şi jumătate, când fetiţa mea era
încă mică. Îmi este teamă să merg cu maşina şi
merg des cu metroul. Am văzut atunci o femeie romă cum cerşea
purtând în braţe un copil de aceeaşi vârstă cu a fiicei mele.
Ţin minte cum am avut impulsul să fur acel copil şi să îl
iau acasă cu mine, să îl salvez. Era un zgomot teribil, foarte frig
în metrou, iar acel copil se uita cu ochii în sus, pierdut în timp, un copil
bolnav. Am stat 20 de minute uitându-mă la el şi mi-au dat lacrimile
de milă. Am văzut apoi cum un domn rom, probabil soţul femeii,
se uita urât la mine şi am plecat. Dar m-am gândit că trebuie să
fac ceva. Nu ştiam de unde să încep. Nu era de ajuns să îmi
umplu buzunarele şi să le dau bani tuturor. M-am gândit că ar fi
nevoie de o instituţie care să îi susţină.
Cum ai gândit şi ai structurat acest
proiect de integrare psihologică?
Am început să fac o campanie de sensibilizare ca să atrag persoane
specializate: un psihoterapeut, un psiholog, un consilier de mame, un mediator
cultural care să facă mediere între familia italiană şi cea
română şi aşa a început totul. Am încercat să găsesc
un spaţiu unde copiii să stea după şcoală şi
să fac un program de facilitare a parcursului românului în
şcoală. Ideea era ca, după şcoala italiană, copilul
să vină la mine în sediu, să îşi spună durerile, iar
cu ajutorul psihoterapeutului să identificăm problemele psihologice
ale acestui copil şi greutatea pe care o are în parcursul de integrare.
Toate acţiunile au la bază puterea cuvântului şi analiza
psihologică specializată.
A avut ecou această
iniţiativă?
Am avut două conferinţe importante de sensibilizare,
una la Roma în luna iulie anul trecut, iar alta la Milano în noiembrie. Am fost
foarte tristă să observ lipsa de colaborare dintre asociaţiile
româneşti din Italia, dar şi între asociaţiile noastre şi
cele italiene.
Cum arată în mintea ta portretul
copilului român care trăieşte în Italia?
În această asociaţie ne interesăm în special de copiii de la 2
la 6 ani, înainte de înscrierea în clasa I. Figura detectată este una
tristă, încruntată, care neagă faptul că este român pentru
că ştie că nu este acceptat. Copilul acesta se adaptează
ambientului în care este introdus, dar nu se adaptează lui însuşi,
negându-şi rădăcinile. Făcând acest lucru negi o parte din
tine, nu eşti întreg, nu creşti un adult liniştit. Vei fi în
viitor un adult între două margini ale societăţii.
Părintele, din păcate, ajunge acasă obosit de la serviciu, nu
are puterea şi energia mintală să îl susţină pe copil,
iar copilul observă. Minorul este foarte sensibil. El nu o să
spună niciodată nemulţumirile lui întrucât vede că nu
există din partea părintelui disponibilitate morală şi se
creează în felul acesta un non-dialog. În prezent lucrez cu Opera Nomadi
la un proiect pentru construirea unor grădiniţe pentru copiii romi cu
vârste cuprinse între 3 luni şi 2 ani. Se ştie faptul că
micuţii romi sunt exploataţi în cerşetorie. Noi încercăm
să convingem părinţii să îi instituţionalizeze pentru
a le crea o bază educaţională. Acest proiect este doar o parte a
activităţii asociaţiei mele.
Care a fost reacţia mamelor rome?
Am început cercetarea cu câmpul Triboniano din Milano, iar răspunsul a
fost pozitiv, multe femei vor să mă susţină. Au primit
acest proiect foarte bine, au fost încântate că pot să le ofere
copiilor lor o viaţă diferită de cea pe care o trăiesc ele
în acest moment. În prezent am alături două românce care au lucrat ca
educatoare în ţară şi se vor ocupa de o statistică a
copiilor existenţi, dar şi a mamelor care ar vrea să integreze
aceşti copii în grădiniţele pe care le organizăm pentru ei.
Sunt în jur de 300 de copii, dintre care 150 mici, de câteva luni. Prin aceste
proiecte nu vrem să înfiinţăm o altă comunitate în
interiorul acestei comunităţi, ci să îi ajutăm pe
aceşti copii după şcoală, să citim cu ei în limba
română şi în limba italiană, să inventăm fel de fel de
jocuri, să facem cu ei mici colocvii în care vor putea să spună
problemele pe care le au fără să fie certaţi. Ajutarea
copilului imigrat prin intermediul cuvântului şi al ascultării active
este un proiect pionieristic, nou în Europa, dar am încredere şi lupt
pentru reuşita lui.
|
Centrul de Documentare ISPMN a iniţiat un proiect de monitorizare a presei pe tematica reprezentării minorităţilor naţionale. În cadrul proiectului sunt monitorizate versiunile online ale mai multor cotidiane naţionale, atât în limba română cât şi în limba maghiară.
În munca de colectare a materialelor beneficiem de aportul unui grup de studenţi ai Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, fapt ce ne oferă posibilitatea unei dezvoltări continue a bazei noastre de date.
Proiectul de monitorizare a presei doreşte să ofere celor interesaţi, posibilitatea de utilizare a acestei baze de date în viitoare analize.
|