Căutare

Articolul:

Lecţia italiană

2007 11 02| de Claudiu Săftoiu

MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
Mă întreb câţi dintre cei aproape două milioane de români care muncesc de voie, de nevoie în ţările Uniunii Europene şi nu numai se mai simt în siguranţă acum, în ţările care îi găzduiesc. Dacă se simt mîndri că sunt români, în anturajul lor profesional. Peste noapte, au devenit toţi – la grămadă – prezumtivi infractori, violatori, criminali. Şi foarte probabil victime predilecte ale extremiştilor şi naţionaliştilor aciuaţi în orice democraţie. Şi, desigur, reprezentanţi ai unei naţiuni române care are şi aşa probleme de imagine, la nivel european. Oribila crimă de la Roma, care are în reflector un rom român violator şi ucigaş este un test teribil, atât pentru o ţară europeană cu vechi ştate în democraţie – Italia –, cât şi pentru nou-venitele – precum România.


Ani de zile, România s-a străduit să arate lumii occidentale că gestionarea situaţiei
minorităţilor este nu o problemă în sine, ci un proces continuu de acomodare, înţelegere şi apropiere între cei mulţi, majoritari, şi cei puţini, minoritari. Că nu există o soluţie unică, un panaceu antifobie, că existenţa paşnică între etnii, categorii sociale ori profesionale reprezintă pur şi simplu o realitate cu care trebuie să trăim toată viaţa. Nu de la un mandat politic la altul, de la o guvernare la alta, ori de de la o campanie electorală la alta.


Am lucrat aproape de problemele generate de gestionarea situaţiei minorităţilor în societatea românească, atât ca membru al societăţii civile, cât şi ca oficial român. Am predat timp de trei ani consecutiv – 2000-2003 – cursuri intensive de jurnalism pentru tinerii jurnalişti romi, în programe finanţate de ţări europene, prin Pactul de Stabilitate, dar şi de guvernul american. Am elaborat în echipă primul ghid media de bune practici în relatările de presă despre romi. De asemenea, am gestionat alţi doi ani la Cotroceni problemele minorităţilor, în cadrul Departamentului politic, alături de cel Juridic Constituţional, condus la vremea aceea de Renate Weber. Un nume reputat în ceea ce priveşte lupta pentru îmbunătăţirea drepturilor minorităţilor în România. O spun deschis: chestiunea respectării drepturilor minorităţilor este unul dintre puţinele obiective politice şi sociale care au înregistrat împliniri, reuşite, paşi înainte. Niciodată în  România ultimilor 17 ani situaţia minorităţilor nu a fost tratată cu mai multă responsabilitate şi ambiţie de ameliorare. Organizaţii nonguvernamentale, asociaţii locale, organisme ministeriale şi guvernamentale, partide şi personalităţi politice şi-au făcut un stindard comun în a ameliora condiţiile de vieţuire şi dreptul la şanse egale ale minorităţilor aflate pe teritoriul naţional. Fie cea maghiară, germană, fie cea romă, turcă, tătară sau evreiască. Si, mai nou, cea italiană! Protecţia drepturilor minorităţilor naţionale a fost unul dintre faimoasele steguleţe roşii, devenit galben, până la a dispărea de tot din rapoarte de preintegrare ale României. La un moment dat, parlamentari europeni au recunoscut de la tribuna legislativului de la Bruxelles că România este un exemplu de urmat în ceea ce priveşte relaţia cu minorităţile naţionale.


Trei sunt posibilele efecte cu care ne vom confrunta în noua Euorpă, după acest moment groaznic de la Roma: 1) retrezirea în mentalul românesc a aversiunii faţă de etnia romă, care "face de ruşine românimea cinstită şi muncitoare din străinătate", 2) alipirea – cu o forţă de impact şi fixare pe care numai climatul new media zdrobitor actual o poate face, oriunde în lume – a constructului  imagologic "ţiganii criminali – români nedoriţi în ţara mea!" şi 3) iritarea bilaterală crescândă, de la naţiune la naţiune, dintre România şi Italia, pe politicile privind piaţa muncii şi dreptul la liberă circulaţie.


Măsurile de retorsiune luate de guvernul italian exced cu mult realitatea frustă şi nefericită a acestui caz abominabil. Un individ lipsit de repere, asocial, complet alienat, a comis o faptă pentru care va plăti cu vârf şi îndesat întreaga viaţă. Pentru crimă şi situaţii agravante, există Cod penal, există legi regulatoare, nu numai în Italia, ci şi în România.

Îmi este teamă că lecţia italiană de pus la punct romii români se va repercuta cu mult mai multe efecte secundare şi nedorite în planul relaţiilor oficiale, dar mai ales în planul relaţiilor de consensualitate cotidiană în care bravii cetăţeni români îşi câştigă o pâine, aiurea. În lumea asta largă.


Dacă cei în drept – din România şi Italia – nu localizează şi izolează rapid şi punctual juridic această crimă oribilă, ce anunţă un potenţial de scandal politic, diplomatic şi mediatic imens, avem atunci o problemă. S-ar putea ca nu numai românii şi romii din România să constituie o revelaţie pentru publicul european, ci şi publicul şi oficialii europeni să devină o revelaţie pentru publicul român, de acum înainte.