Căutare

               Un copil român de 11 ani îi trimite o scrisoare cutremurătoare preşedintelui italian

Locuinţa improvizată unde trăia familia lui Sorin se afla în Tor di Quinto, nu departe de cea în care locuia Mailat
*Carabinierii italieni, neinteresaţi cine locuia acolo. A fost suficient că era vorba de români
Un copil de 11 ani, aflat de doi ani cu părinţii în Italia, îşi cere drepturile într-o scrisoare adresată preşedintelui italian, după ce baraca în care locuiau a fost distrusă de buldozere. Iată scrisoarea, apărută în La Stampa şi citată de Rompres:

„Dragă Domnule Preşedinte Napolitano, mă numesc Sorin, am 11 ani, vin din România şi trăiesc în Italia de doi ani. Sunt elev în clasa a V-a la o şcoală din Roma şi până ieri locuiam într-o tabără de nomazi din Tor di Quinto. M-am întors acasă şi nu mi-am mai găsit casa, distrusă, împreună cu cărţile mele şi cu toate celelalte lucruri, de poliţie. Părinţii mei sunt oameni cinstiţi, mama este femeie de serviciu iar tatăl meu zugrav; nu-şi pot permite altceva decât o baracă, deşi lucrează de dimineaţa până seara. Ei vor ca eu să învăţ pentru ca să am un viitor mai bun. Dar ce viitor pot avea fără o casă? Dumneavoastră aţi spus că copiii imigraţilor trebuie să aibă aceleaşi drepturi cu copiii născuţi în Italia. Ieri, eu nu le-am avut

Sorin a scris scrisoarea după ce buldozerele au acţionat în forţă în tabăra din cartierul Tor di Quinto, nu departe de cea în care locuia Romulus Mailat, acuzat de asasinarea Giovannei Reggiani, notează ziarul La Stampa. Ajuns acasă şi văzând ce a mai rămas din „locuinţă”, Sorin, cu lacrimi în ochi, a exclamat: „Cărţile mele... cum mă duc mâine la şcoală?”. Poliţia nu a vrut să ştie cine trăieşte în acea baracă, era suficient faptul că era locuită de „români”.

LOCUINŢA ERA ÎNCHIRIATĂ DE LA NIŞTE ROMI

„Ei sunt cei abuzivi, nu noi care locuim aici de decenii”, explică o femeie romă, de fapt 'stăpâna casei' care închiriase acea cocioabă familiei lui Sorin contra sumei de 100 de euro pe lună. „Mai mult nu putem cheltui”, plânge mama băieţelului în faţa dărâmăturilor. „Eu lucrez ca femeie de serviciu şi câştig 500 de euro pe lună, soţul meu lucrează în construcţii dar numai sporadic. Familia la care lucrez nu-şi închipuie că eu trăiesc într-o baracă şi nici la şcoala lui Sorin nimeni nu ştie”.
Ruşinea se amestecă cu disperarea. În cele din urmă, resemnaţi, mama şi fiul încearcă să salveze câte ceva dintre mormane, poate un pantalon sau nişte tenişi de jucat fotbal, visul de evadare al acestui băiat de 11 ani, care învaţă şi bine, deşi nimeni nu îl ajută. În jurul său continuă să cadă barăci. Nimeni nu a avut posibilitatea să-şi salveze din lucruri.
Sorin continuă: „Când bunica mea nu m-a mai putut ţine, părinţii m-au adus în Italia, unde credeam că avem o casă, am înţeles că nu era aşa când la intrarea în campus am văzut un şir de toalete ecologice”.