Căutare

Ca în fiecare an, asociaţia Caritas împreună cu Fundaţia Migrantes au prezentat "Raportul Statistic asupra Imigraţiei în Italia", o "fotografie socială" a proceselor migratorii spre "Bel Paese", " Frumoasa Ţară", cum îşi definesc italienii ţara. Pentru cei 60.650.000 de locuitori ai Italiei, imigraţia reprezintă un fenomen relativ recent faţă de alte naţii europene cum ar fi Franţa sau Germania. Cifrele oficiale se referă, fireşte, la imigranţii rezidenţi, adică cei care se află în mod oficial şi stabil pe teritoriul ţării. Numărul acestora a atins 7,5% din populaţia totală, adică din cei 60.650.000 de locuitori. Cu alte cuvinte, imigranţii sunt 4.570.317 faţă de cei 4.235.059 de anul trecut. Este impresionant faptul că aproape un sfert din acest număr se referă la români: 968.576. Cu un an în urmă, erau cu 80.813 mai puţini. Aşadar comunitatea românescă rămâne cea mai importantă grupare de cetăţeni străini din Italia. Albanezii, care ocupă locul II, sunt mai puţin de jumătate: 480.000.

Românii, am nenumarate dovezi, s-au stabilit şi în locuri de care nici italienii nu au
auzit vreodată. Cunosc situaţia unei localităţi pitite printre munţi, Castagno d'Andrea, în care iarna traiesc 150 de rezidenţi dintre care 9 sunt români. Regiunile cu numere importante însă sunt cele "clasice", în care e mai uşor să găseşti de lucru: Lazio (în care se află Roma, Capitala) cu 196.410 români, urmată îndeaproape de Lombardia (Milano) cu 137.718 şi Piemont (Torino) cu 137.077.

Mai există însă un număr care mi se pare important atât pentru Italia cât şi pentru România: copiii români care frecventează şcoala italiană sunt 126.441. Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii spun că Italia este ţara cu procentul cel mai mare şi mai rapid de îmbătrânire a populaţiei. O ţară despre care însuşi Vaticanul spune că s-ar afla într-o "iarnă demografică" nu poate decât să aibă de câştigat din valul acesta de tinereţe. Mă întreb însă dacă România ar trebui să-şi pună vreo întrebare cu privire la aceşti copii care, de obicei, vorbesc mai bine italiana decât limba ţării lor, pe care, deseori, nici nu o cunosc. Într-o grădiniţă în care am fost recent, trei copii erau români, dar o singură fetiţă înţelegea ce o întrebam în româneşte. De răspuns însă, mi-a răspuns în italiană.

În sfârşit, alt număr pozitiv, 35.000 de români au investit în domeniul construcţiei. Cu alte cuvinte, s-au depăşit deja primii paşi ai unui antreprenoriat românesc în Italia. Din punctul meu de vedere (trăiesc la Roma de 35 de ani), mi se pare un miracol. Pe vremea când am sosit eu, dacă auzeam pe cineva vorbind româneşte, mă îndepărtam cât mai repede, să nu creadă că îl spionam. Acum câteva săptămâni mi-am propus sa fiu atentă dacă trece o zi fără să aud vorbindu-se limba mea maternă. Exclus. În autobuz, la muzee, la semafor, pe stradă, în case, oricunde. În blocul în care locuiesc, anul trecut s-a mutat o pereche de (foarte) tineri români. Anul acesta au agăţat o fundă albastră pe uşa de la intrare, cum se obişnuieşte pe aici, fiindcă li se născuse un băiat.

E bine. Pentru un popor care zeci de ani nu a cunoscut decât comportamentul vecinului, a ieşi în lume şi a avea altfel de vecini, cu alte feluri de a gândi, nu poate să fie decât o bogăţie.