Căutare

Am căzut de acord cu Ion Iliescu, duminică după-amiază, la Zig-zag cu Ion Cristoiu, de pe Antena 3, că votul uninominal are avantaje şi dezavantaje. Avantajul unei concentrări mai mari a partidelor pe numele celor desemnaţi drept candidaţi; al unei mai strânse relaţii între alegători şi parlamentari; al unei posibile reduceri a fragmentarismului pe scena noastră politică. Sunt însă şi dezavantaje, indiscutabil mai multe şi mai mari decât avantajele. De ele au ţinut cont majoritatea statelor din Uniunea Europeană, care nu l-au preferat sau, dacă îl au, sunt în curs de a-l mai îmblânzi. Cel mai semnificativ mi se pare polarizarea nefirească a scenei politice, având drept punct maxim bipartidismul, valabil doar în SUA şi Anglia. Tendinţa lumii moderne e de a da posibilitate şi minorităţilor să se exprime. Dacă la nivel mondial se depun eforturi, unele chiar exagerate, ca minorităţile etnice, religioase sau chiar sexuale să aibă un cuvânt de spus, cum să nu ne punem problema dacă nu cumva e periculos să reducem la tăcere minorităţile politice. Votul uninominal riscă să scoată din viaţa politică formaţiuni în care categorii largi ale cetăţenilor îşi regăsesc interesele şi punctele de vedere. Istoria ne dovedeşte însă că nimic nu e mai periculos pentru o democraţie ca imposibilitatea unei idei să-şi aibă expresia în viaţa politică. Acestui dezavantaj, deja semnalat în Europa modernă, trebuie să-i adăugăm dezavantaje ţinând de realităţile României de azi, definită printr-o slabă conştiinţă politică a multor cetăţeni. Până şi votul de la locale s-a dovedit favorizant în multe locuri pentru alegerea unor primari incapabili sau corupţi, din simplul fapt că au ştiut să dea din gură şi, nu de puţine ori, să dea din pungă.


Din acest punct de vedere, mult mai nimerită mi s-a părut propunerea lui Ion Iliescu de a introduce vot uninominal doar la Senat. În acest fel, vom avea mult dorita diferenţiere între cele două Camere ale Parlamentului, dar şi posibilitatea de a verifica eficienţa votului uninominal, urmând ca să se renunţe la el sau să se introducă la ambele Camere, în funcţie de rezultatele scrutinului din 2008. E limpede, aşadar, că introducerea votului uninominal e, ca tot ce ţine de social-politic, o măsură ce nu poate fi decisă fără o atentă cumpănire atât de către partide, cât şi de către alegători. Cum e privit însă votul uninominal în România zilelor noastre? Un excepţional răspuns l-am găsit pe site-ul BBC, sub semnătura lui Petru Clej: "Politicieni, ziarişti, analişti şi, după exemplul lor, oamenii de rând s-au declarat adepţii «votului uninominal». Unii, o minoritate, ştiu despre ce este vorba. Alţii, ceva mai mulţi, ştiu vag, iar cei mai mulţi nu ştiu, de fapt, mai nimic ce este «scrutinul uninominal». Fiind însă o modă, prezentat ca un panaceu universal al democraţiei româneşti, «votul uninominal» a fost îmbrăţişat cu aparent entuziasm, real sau fals nu putem şti, de majoritatea societăţii româneşti".


Comentariul de la BBC îşi propune să pună sub semnul îndoielii aserţiunea, de mare răspândire în prezent, că prin votul uninominal "votăm omul, nu partidul". Noi însă credem că trebuie denunţată modalitatea prin care se încearcă a se vârî pe gât românilor votul uninominal: crearea unei isterii naţionale fără nici o legătură cu democraţia. Astfel, atât asumarea răspunderii, cât şi Referendumul, amândouă şmecherii de eludare a dezbaterii parlamentare şi de presă, impun votul uninominal fără ca simplul cetăţean să fie în cunoştinţă de cauză. Se impune o astfel de denunţare, deoarece isteria votului uninominal nu e prima de acest fel din istoria noastră postdecembristă. Rând pe rând, clasa politică, presa, populaţia au "îmbrăţişat cu entuziasm" o idee, o măsură, o propunere înfăţişată ca un panaceu universal: desfiinţarea CAP-urilor, privatizarea, restructurarea, investiţiile străine, venirea CDR la guvernare, anticorupţia, retrocedarea. După ce-au devenit realităţi, aceste teze la modă şi-au evidenţiat slăbiciunile.


Toate născute din faptul că n-au fost supuse unei discuţii pro şi contra, că n-au fost cântărite îndeajuns, dar mai ales că au fost vârâte pe gât poporului ca soluţii miraculoase. Se impune o denunţare a transformării unei măsuri într-un slogan ce trebuie doar aplaudat, deoarece, aşa cum s-a văzut şi în cazul privatizării cu orice preţ, în orice moment "un club de aventurieri", vorba lui Arghezi, poate crea la iuţeală o isterie naţională în jurul unui slogan pentru a-şi putea rezolva interesele obscure.