nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

György Székely

RĂMĂŞIŢE DE SEMINŢII ÎN BAZINUL CARPATIC ÎNTRE VEACURILE AL VI-LEA ŞI AL IX-LEA

În epoca romană, Bazinul Carpatic nu era unitar din punct de vedere administrativ. Influenţa culturii romane, a limbii latine, a sistemului de colonii urbane s-a exercitat pe o perioadă mai îndelungată şi într-un mod mai profund doar la nivelul populaţiei romanizate din Panonia. În veacurile migraţiei hunice, germanice şi avare însă, pătura superioară romanizată s-a refugiat din această zonă în mai multe valuri şi a dispărut; s-a dezagregat organizarea la nivelul provinciei, al vieţii bisericeşti creştine şi al celei urbane, iar cunoaşterea şi utilizarea limbii latine de către populaţia rămasă pe loc au cunoscut o continuă erodare. Noţiunea Panoniei ca teritoriu a supravieţuit însă, perpetuându-se bunăoară şi în memoria longobarzilor.

Oraşele părăsite din Panonia

Numele oraşelor romane din partea de sud a provinciei (Siscia – Sisak; Sirmium – Sremska Mitrovica) s-au păstrat de-a lungul timpului. Savaria însă nu s-a mai putut repune pe picioare după cutremurul devastator ce i-a întrerupt existenţa. Longobarzii n-au mai găsit între ruinele ei un loc potrivit unde să se instaleze. Castrul roman timpuriu de la Arrabona şi colonia civilă legată de ea s-au depopulat, negăsindu-se urme de locuire decât în fortificaţia romană târzie în veacurile al V-lea şi al VI-lea. În amfiteatrul oraşului militar dezafectat Aquincum, s-ar fi putut ascunde comori longobarde, fără riscul, în epocă, de a fi găsite.

Doar în împrejurimile lacului Balaton s-au descoperit urme de viaţă agrară ce pot fi puse în legătură cu o populaţie provincială. În mormintele de la Fenékpuszta din secolul al VI-lea, s-au descoperit vrejuri de viţă de vie, boabe de grâu diferite de grâul cultivat de romani, urme de pânză de in. Un horreum (depozit de cereale) roman refăcut de la Fenékpuszta a funcţionat până în 630. În casele specific provinciale (villae) din zona Balaton au fost descoperite urme de instrumentar folosit de cultivatorii de viţă de vie. Distrugerea, în secolul al VII-lea, a castrului Valcum (Fenékpuszta) e posibil să fi fost urmată de un proces de refacere, care presupune deopotrivă existenţa unei populaţii pricepute în astfel de activităţi, precum şi posibilitatea aprovizionării cu cereale. Cimitirul a fost folosit până spre 630. Inscripţia BONOSA din veacul al VI-lea presupune existenţa unei anumite culturi.

Încetul cu încetul însă, populaţia provincială a aşezării Gorsium părăseşte zona. Ruinele localităţii Intercisa (azi, pe teritoriul oraşului Dunaújváros) devine pentru avari un adevărat depozit de piatră, cărămizi, ţiglă şi cuie. Aşadar, nici măcar continuitatea la nivel local n-a însemnat transmiterea pe mai departe a limbii latine şi a modului de viaţă de factură urbană romană.

Romanizarea Daciei

Deşi armata romană i-a învins pe goţi, s-a considerat că e preferabilă scurtarea liniei de apărare. Astfel încât istoria transilvăneană a dacilor romanizaţi este, cronologic, mult mai scurtă decât perioada cât au stat sub stăpânirea romană locuitorii Panoniei. Împăratul Aurelian a decretat încă din 271 evacuarea Daciei, dispunând în acelaşi timp realizarea, pe malul drept al Dunării, în dreptul Olteniei, a unei noi provincii Dacia. Aici au primit drept de staţionare două legiuni din fosta Dacie, sub a căror protecţie au fost aşezaţi acei locuitori ai Daciei care, în cursul perioadei de criză din cele două decenii premergătoare acestei acţiuni, nu părăsiseră încă provincia. Se consideră că numărul total al militarilor, al funcţionarilor din administraţie, al aristocraţiei urbane şi al proprietarilor de pământ plecaţi în urma acestui proces de reorganizare se ridică la mai multe zeci de mii. Dăinuirea unor denumiri romane de localităţi se constată doar în noua Dacia Ripensis (cel mai nordic exemplu fiind Mehadia).

Nivelul de civilizaţie a populaţiei rămase pe loc după abandonarea teritoriului era superficial, astfel încât n-a putut să dăinuie mult timp, din cauza izolării faţă de Roma. Cele două inscripţii latineşti din veacul al IV-lea – una descoperită la Biertan, cealaltă la Veţel – nu conţin decât şase cuvinte cu totul. Bogatele – sub aspectul inventarului arheologic – morminte romane târzii de la Alba Iulia se întind până în secolul al IV-lea, semnalând faptul că la Apulum teritoriul urban era deja în ruine şi că în decursul deceniilor ce au urmat părăsirii Daciei populaţia s-a diminuat considerabil. Cimitirele romane din provincie (Lechinţa de Mureş, Moreşti, Soporu de Câmpie), legate de o populaţie rurală, nu sunt utilizate decât până în veacul al IV-lea. Sabia de fier din inventarul arheologic al mormântului din secolul al VI-lea de la Moreşti poate fi pusă în legătură cu populaţia germanică dominantă. În acest timp, o populaţie neolatină, strămoşii românilor, se forma în noua Dacie.

Români, gepizi

Datele răzleţe oferite de secolul al VI-lea privitoare la o persoană sau alta se referă la refugiaţi ce-şi fac apariţia în afara Transilvaniei. În noua Dacie, şi-au continuat existenţa comunitatea lingvistică şi tradiţiile originii dace. Românii s-au format la sud de Dunăre, în strâns contact cu albanezii. Einhard relata cu orgoliu în biografia lui Carol cel Mare că stăpânul său a supus ambele Panonii, ca şi Dacia învecinată, ce se întindea de cealaltă parte a Dunării, pentru ca apoi, în epoca succesiunii lui Carol cel Mare, să vorbească despre locuitorii slavi ai Daciei situate lângă Dunăre. Această importantă însemnare istorică coincide cu faptul că vechile denumiri ale ţinuturilor Vlaşca, Vlăsia (pământul vlahilor), pe care slavii le-au dat din cauza importantei populaţii româneşti de acolo, nu se referă la Transilvania, ci la zonele situate la miazăzi de ea. Astfel încât în Transilvania secolului al IX-lea nu se poate vorbi de o populaţie românească.

Dintre seminţiile germanice, se evidenţiază, cu consecinţe importante şi printr-un bogat material arheologic, gepizii, care trăiau în zona de răsărit a Bazinului Carpatic. Au apărut în ţinutul Srem/Sirmiu, de unde Theoderic cel Mare i-a strămutat în anii 525-526. În Câmpia Tisei însă – unde s-au extins în zonele care aparţinuseră anterior sarmaţilor –, există numeroase urme arheologice care indică prezenţa gepizilor în secolele al IV-lea şi al VII-lea. În împrejurimile localităţilor Szentes, Hódmezővásárhely, Tiszafüred, o mască mortuară din aur, cercei opulenţi, vârfuri de lance, vârfuri de săgeţi, săbii cu lamă dreaptă şi două tăişuri, vase dovedesc că mormintele în care au fost descoperite aparţineau păturii conducătoare şi unor războinici. Şi în Transilvania au avut un rol important, fapt atestat şi de descoperirea unor tezaure, a unor vase funerare (Someşeni, Apahida, Socodor). Soarta lor a fost pecetluită de atacul încununat de succes al longobarzilor (552) şi de înaintarea avarilor, dar n-au dispărut imediat nici după eşecul pe care l-au suferit. Numărul lor a scăzut şi datorită faptului că longobarzii, la plecare, au luat cu ei, ca ostaşi, mulţi gepizi. Resturi de populaţie gepidă au rămas pe loc, ca supuşi ai avarilor, în unele puncte din zona de la răsărit de Tisza (Szőreg, Fehértó) descoperirile arheologice venind cu dovezi în privinţa existenţei unor relaţii de vecinătate şi de căsătorie. După cum, e posibil însă ca, în mare parte, aceste resturi de populaţie să fi fost asimilate de masa populaţiei avare. Amintirea lor era încă prezentă în jurul anilor 700: Geograful de la Ravenna ştie de existenţa teritoriului gepid (Gepidia) care a succedat celor două Dacii, teritoriu pe care locuiesc în epoca sa hunii, pe care el îi numeşte avari. Gepizii au atins lanţul Carpaţilor Orientali, ca linie de retragere, în veacul al VI-lea, probabil într-o epocă în care dominaţia lor luase sfârşit. Aşezarea fortificată din secolul al VI-lea, eventual de la începutul secolului al VII-lea de deasupra localităţii Porumbenii Mici – pe înălţimile văii Târnavei Mari – pare să fi fost un loc de refugiu din epoca de după sfârşitul dominaţiei lor. La Firtoşu, prezenţa gepizilor e atestată până în prima jumătate a veacului al VII-lea, iar la Moreşti până prin anul 630. Cataramele ornamentate cu cap de acvilă de la Breaza-Reghin şi de la Criţar par să fie din secolul al VII-lea. Tot despre războinicii gepizi de la sfârşitul veacului al VI-lea şi începutul veacului al VII-lea vorbesc documentele care-i amintesc alături de avarii care, în anul 626, asediază Constantinopolul. Prezenţa lor în Transilvania poate fi dovedită arheologic până în 650, iar în privinţa Banatului izvoare scrise atestă dăinuirea satelor locuite de ei.

Avari, onoguri, maghiari

Afirmarea avarilor după o vremelnică alianţă avaro-longobardă îndreptată împotriva gepizilor a avut ca rezultat că longobarzii au început în anul 568, de Paşti, evacuarea ţinuturilor de la răsărit de Dunărea panonică. Teritoriul depopulat în urma înfrângerii suferite de gepizi şi după plecarea organizată a longobarzilor a fost „umplut” de avari. În 576, hanul triburilor turanice de apus îi califică drept slugi ale sale fugite din ţinuturile stăpânite de el, numindu-i „varxon”-i. Primii avari sosiţi pot fi aşadar consideraţi un popor cu nume compus – din numele avarilor (uar) şi al hunilor (heftaliţi) – şi ca având o dublă origine. Se pare aşadar că numele maghiare de localităţi în compunerea cărora intră termenul „várkony” se referă la acele localităţi ale primului val avar care au dăinuit până la venirea ungurilor.

E posibil ca în Câmpia Tisei avarii să fi asimilat rămăşiţe ale sarmaţilor, să fi trăit alături de grupuri răzleţe de huni, dar în cadrul unor aşezări separate, iniţial şi înmormântările având loc separat. Faptul că avarii şi-au întins stăpânirea asupra întregului Bazin Carpatic are o importanţă deosebită. Hanatul edificat în perioada 565-570 s-a prăbuşit între 791şi 803.

Între timp, în jurul anului 670 în Bazinul Carpatic soseşte un nou val de avari, în cadrul acestuia numărându-se şi mulţi onoguri. Sursele france de răsărit din veacurile al VIII-lea şi al IX-lea au consemnat într-un număr nu lipsit de însemnătate nume ce fac referire la aceştia din urmă. Această componentă e de natură să facă şi mai pregnantă legătura cu fenomenul descălecatului ungurilor. Atributele etnice, respectiv tribale pe care le păstrează numele de persoane se explică prin faptul că limitele occidentale ale imperiului avar se întindeau mult dincolo de malul drept al Dunării panonice, pătrunzând adânc în ţinuturile de graniţă ale francilor de răsărit. Se poate afirma, pe baza cataramei cu grifon din secolele al VII-lea şi al VIII-lea descoperită la Viena-Simmering, dar mai ales a mormântului în care s-au găsit oase de cal, respectiv a cimitirului avar de la Mödling ce a funcţionat până în veacul al VIII-lea, că e posibilă existenţa la apus de Lacul Neusiedl şi la răsărit de Wiener Wald a unui teritoriu dominat de avari. Influenţa lor s-a întins până în Carinthia. Unele toponimice austriece, francii de răsărit considerau hună populaţia pe care slovenii o socoteau avară. Avarii nu locuiau printre ruinele oraşelor romane din Panonia (Arrabona/Győr, Intercisa/Dunaújváros, Sopianae/ Pécs), ci în împrejurimile acestora. Războinicii controlau drumul şi căile de acces spre fostul limes (ex.: Aquincum–Esztergom–Győr), respectiv văile râurilor.

Modul de a se echipa şi îmbrăca, relaţiile cu celelalte popoare, direcţiile comerţului practicat de avari în decursul celor zece generaţii (între 568 şi 896) au suferit schimbări, fapt evidenţiat şi de descoperirile arheologice. Până spre 600, ei s-au dovedit capabili să integreze populaţiile cu care au venit în contact, iar mai apoi noile grupuri răzleţe venite dinspre răsărit. Inventarul obiectelor folosite de ei se îmbogăţeşte, apoi suferă o transformare: celor de provenienţă răsăritean-asiatică le iau locul, în veacul al VII-lea, obiecte de factură bizantină, iar în prima treime a secolului al IX-lea obiecte de factură francă răsăriteană, respectiv bavareză. În acest fel, până pe la anul 700, putem constata şi prezenţa, timp de câteva generaţii, a seminţiei războinice a onogurilor – wangar în limba slavilor din zonele alpine Europei Centrale –, care, împreună cu avarii, se retrag ca urmare a întemeierii, spre anul 634, a ţaratului bulgar de răsărit. Din cauza acestei organizări la nivel de triburi–ginţi–mari familii şi a felului de luptă bazat pe folosirea cavaleriei uşoare, francii n-au mai fost în stare să facă distincţie între valurile care se succedau dinspre răsărit, astfel încât iniţial i-au considerat avari şi pe maghiarii care au luat parte la expediţiile militare din apus.

Expediţii militare france

Elementul declanşator al înfruntării dintre Carol cel Mare şi hanatul avar l-a constituit anexarea Bavariei la imperiul franc. Incidentele de frontieră dintre franci şi avari au început în 788. În anul 791, trupe france bine pregătite au înaintat până la râul Rába. Este data de la care îşi fac apariţia toponimicele germane, putându-se admite existenţa unor coloni bavarezi în zona apuseană a ţinuturilor stăpânite de avari (începând cu regiunile răsăritene ale Austriei de azi). În luna octombrie a anului în care s-a realizat această ofensivă, Carol cel Mare s-a retras, „trecând prin Sabaria”. Profitând de neînţelegerile interne existente între avari, în 795 a năvălit aici oastea alcătuită din franci şi slavi a principelui Eric din Friuli; a urmat, în 796, oastea din Italia, mai numeroasă, a regelui Pepin [al doilea fiu al lui Carol cel Mare – n.t.], care a înaintat până în ţinuturile acestora dinspre vest de Dunărea panonică, ocupându-le „(h)ringul”. Expediţiile militare din jurul anului 800 ale francilor şi represaliile la care au recurs aceştia s-au dovedit fatale pentru etnia avară din Panonia, un număr însemnat de cimitire avare încetând, din veacul al IX-lea, să mai fie folosite. Pentru o perioadă – între 803 şi 822 –, a continuat să existe un stat-tampon avar vasal francilor, stat dependent, numit uneori cu termenul „hun”. El a fost menţinut, sub conducerea unui han creştin, în scopul împiedicării expansiunii bulgăreşti şi slave. E tocmai perioada în care numele Avariei (Huniei) a dispărut, fiind înlocuit cu denumirea Panonia (Wangariorum Marcha). Laici – purtând nume france, ba chiar longobarde şi latineşti – şi clerici – din ţinutul Passau –, eventual avari trecuţi de partea învingătorilor au devenit mari proprietari de pământ, stăpâni peste masa de avari liberi transformaţi în agricultori şi crescători de porci. În acest fel, în cimitirele carolingiene situate în zona dinspre apus de Dunărea panonică se constată prezenţa unor produse de factură târzie, realizate în atelierele avare de prelucrare a bronzului şi a fierului, precum şi de producere a podoabelor, iar, pe de altă parte, prezenţa unor produse ale atelierelor de confecţionare a armelor din regiunea Rinului şi a unor obiecte meşteşugăreşti specifice francilor de răsărit. În 860, documentele mai amintesc, în apropierea Savariei, de muntele de la hotarul ţinutului wangarilor. Din anii 870-871, există evidenţe speciale ale wangarilor şi ale contribuabililor avari. Din calitatea de străin a donatorilor şi din toponimicele străine înregistrate (ex., în 860, Peinicanu: Pinkafő), putem conchide existenţa unei proporţii mai însemnate de aşezări bavareze, ceea ce e contrazis însă de faptul că aceste toponimice abia dacă au mai supravieţuit după descălecatul ungurilor. Nume caracte-ristice de sate care să facă explicit trimitere la fenomenul de colonizare nu s-au păstrat deloc. Există un document din anul 860 în care se specifică existenţa a 44 de domenii ecleziastice salzburgheze în Panonia aflată sub dominaţia francilor de răsărit, printre altele ruinele oraşului Savaria Civitas, unde mai trăiau oameni. Cu toate că, începând cu a doua treime a veacului al IX-lea, cimitirul de la Sopronkőhida slujea francilor ca loc de înmormântare, acesta continua să prezinte caracteristici avare. Ţineau de bisericile misionare şi de domeniile acestora Ablanza (Ablanc), Savaria Civitas (Szombathely), Salapiugin (Zalabér), Durnawa (Torna), Mosapurc (Zalavár), ad Quinque basilicas (Pécs), ecclesia ad Ortahu (Veszprém?), ad Rapam (Győr?), ecclesia ad Kensi (Kenese?). Chiar dacă populaţia acestora a dispărut, ele au influenţat reţeaua de aşezări existente după stabilirea ungurilor în aceste ţinuturi.

Slavi, sloveni, croaţi în Panonia

Partea apuseană a Bazinului Carpatic era sub dominaţia francilor de răsărit, reprezentanţi ai unei structuri sociale superioare vecinilor lor. Slavii din Panonia se aflau în relaţii de dependenţă faţă de ei, făcând parte din reţeaua de vasali ai lui Ludovic Germanicul şi ai urmaşilor acestuia. Spre 847, slavul Pribina a devenit stăpânul unui uriaş corp compact de latifundii. De la Rába spre răsărit, unii slavi băştinaşi sau refugiaţi în aceste ţinuturi n-au mai reuşit să obţină decât suprafeţe de pământ mai reduse. Denumirea Panonia a fost proiectată asupra teritoriului deţinut de Pribina în zona Balatonului, stăpânirea acestuia fiind păstrată de succesorul său, Kocel/Cocel. În jurul anului 875 însă, această structură s-a dezagregat, între Moravia şi imperiul francilor de răsărit izbucnind luptele. Este epoca în care, sub Arnulf, Carinthia capătă o importanţă deosebită, slavii din ţinuturile dinspre apus de Dunărea panonică fiind întâlniţi sub numele de carantani. Kocel/Cocel era, la Moseburg/Mosapurc (Zalavár), unde anterior fusese reşedinţa lui Pribina, protectorul a trei dieceze.

Cu toate că şi câmpia, şi ţinutul muntos de la nord de Dunărea panonică (Carpaţii Albi – Munţii Tatra – n.t.) făceau parte din sfera de interes a francilor de răsărit, slavii din această zonă erau mai puţin dezvoltaţi. Cekajovce, situat la aproximativ 10 km nord de Nitra, pare să fi fost o aşezare slavă încă din veacurile al VII-lea şi al VIII-lea, cu morminte de incineraţie. Începând de la sfârşitul secolului al VIII-lea, a început să se practice şi înmormântarea prin înhumare, pentru ca, din veacul al IX-lea, să nu mai fie utilizată decât această din urmă metodă. La cumpăna dintre secolele al VIII-lea şi al IX-lea, se constată existenţa unor morminte de războinici, caracterizate prin prezenţa pintenilor. Se pare că aceştia aveau misiunea de străjeri ai drumurilor din bazinul Váh-Nitra. Dispuneau deja de ateliere de prelucrare a fierului. Întâlnim în zonă arme şi echipamente carolingiene timpurii şi se pare că au avut şi legături cu slavii din Carinthia şi Moravia. Toponimicele comitatului Bars stau mărturie pentru faptul că acolo, în ţinuturile de margine, în păduri, la şes, ca şi în munţi trăiau slavi. Influenţa francă, mai târziu cea moravă s-a întins până aici. Numele râurilor şi pâraielor din comitatul Hont sunt o dovadă a faptului că acolo trăiau sloveni dunăreni, care erau dependenţi probabil de prin anii 830 de ţinuturile morave de margine. Printre toponimicele slave ale comitatului Gömör, întâlnim şi o denumire de coastă stâncoasă de origine slavă-bulgară. Denumirile slave de ocupaţii fac, în parte, trimitere la poloni, în parte la slavii de răsărit (Galiţia). Economia şi în general organizarea populaţiei slave din comitatele Liptó şi Árva erau puţin dezvoltate. Populaţia stabilită pe valea râurilor Orava şi Dunajec se ocupa cu pescuitul şi cu vânătoarea.

Despre populaţia slavă de pe teritoriul fostei Ungarii Superioare nu se poate deloc afirma că ar fi fost unitară din punct de vedere etnic ori că s-ar putea identifica deja cu slovacii. Sursele occidentale, bizantine, ruseşti, cehe, evreieşti din veacurile al IX-lea şi al X-lea se referă deseori la grupurile răzleţe, rămase la miazănoapte, ale croaţilor din vecinătatea Carpaţilor, pe aşa-zişii croaţi albi. Naraţiunea evreiască Yosippon (Yosifon) înfăţişează cele şapte grupări tribale slave din secolul al X-lea ca făcând parte din anumite structuri închegate, dar despre slovaci nu se face nici aici vorbire.

Bulgarii dunăreni

În Bazinul Carpatic, a existat în veacul al IX-lea, şi o sferă de dominaţie bulgărească. Bulgarii dunăreni, profitând de războiul dintre franci şi avari, i-au atacat pe avari din spate. Hanul Krum a devastat în cursul anilor 803-804 jumătatea de răsărit a imperiului avar, pentru ca, în 805, să pătrundă până în ţinuturile ce trecuseră sub stăpânire francă. Bulgarii au jefuit reşedinţa hanului avar. Şesul ce se întinde de la Dunărea de Jos spre miazănoapte a devenit ţinut de margine bulgăresc. Avarii ce fugeau dinaintea bulgarilor şi slavilor şi-au căutat scăparea în ţinuturile mlăştinoase alimentate de apele Tisei. Au rămas şi teritorii nelocuite; astfel de zone au găsit în regiunea Srem/Sirmiu şi slavii timoceni ce vroiau să scape de stăpânirea hanului Omurtag, ca şi, mânaţi de aceleaşi motive, brodnicii, în bazinul Timişului (818). Oştile lui Omurtag au ocupat în 827 ţinutul Srem/Sirmiu şi Slavonia răsăriteană, după care s-au îndreptat pe Drava în sus ca să devasteze Panonia Superioară. Francii de răsărit le-au ţinut piept fără rezultat. Ca urmare, Omurtag şi-a extins dominaţia asupra Banatului, asupra părţii de miazăzi a ţinutului dintre Dunăre şi Tisa, şi poate deja şi asupra Transilvaniei.

Oşti bulgăreşti au ajuns până la Tisa, însă comandantul acestora, tarcanul Onegabon / Onegavon s-a înecat în râu. În acţiunea de pedepsire şi prigonire a slavilor infideli au avut de suferit şi grupurile răzleţe de avari. Luptele care au avut loc probabil între 827-832 s-au încheiat cu victoria lui Omurtag. După această dată, Câmpia Tisei a trecut sub control bulgăresc, fapt semnalat în 864 de evenimente diplomatice şi militare, când hanul bulgar Boris, în drum spre Moravia, se pare că a traversat, în calitate de aliat al lui Ludovic Germanicul, aceste ţinuturi în mare parte nelocuite. În Răsărit un geograf musulman, iar în Apus Regino şi Alfred cel Mare ştiau despre pustietăţile panonice şi avare ce se întindeau între teritoriile locuite de moravi şi cele locuite de bulgari, ca şi despre ţinuturile de margine ale carantanilor, moravilor şi bulgarilor. Limita teritoriilor bulgăreşti de margine pare să fi fost valea râului Sajó. În anii 892-893, ocnele de sare din Transilvania, respectiv cursurile navigabile ale Mureşului şi Tisei erau controlate de bulgari. În aceste împrejurări, hanul bulgar Vladimir pare să fi fost aliatul lui Arnulf. În localităţile Blîndiana, Ciumbrud, Ţeligrad, Zlatna, Bălgradul transilvănean, Belegrád şi Csongrád din ţinutul Tisei, în localităţile Zemlen din Bihor trăia, alături de ostaşi bulgari, o populaţie slavo-bulgară de producători. E tocmai motivul pentru care în împrejurimile oraşului Alba Iulia şi în ţinutul Crişurilor întîlnim toponimice ce fac trimitere la meşteşugarii slavi ce confecţionau scuturi. Denumirile din epoca slavo-bulgară prezente în partea de răsărit a Bazinului Carpatic dovedesc aşadar structura ierarhică a centrelor şi a punctelor militare.

Popoare noi

În istoria maghiară de după descălecat, nici una dintre rămăşiţele de seminţii şi grupurile etnice răzleţe ce-au vegetat pe aceste teritorii până în veacul al IX-lea n-au avut de jucat un rol hotărâtor. Devenirea ca popor a triburilor maghiare descălecătoare a dat naştere unei noi majorităţi, iar acceptarea stabilirii pe teritoriul Ungariei a unor elemente migratorii slave care au contribuit la naşterea comunităţii etnice slovace, ca şi primirea „oaspeţilor” (hospites) germani de către dinastia arpadiană şi a populaţiei româneşti, structurate la sud de Carpaţi, au însemnat un nou tip de convieţuire lingvistică, şi nu continuarea nemijlocită a epocii migraţiilor.

Ugrás az oldal tetejére