nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Interviu cu György Györffy realizat de János Pótó

PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE DESCĂLECATULUI MAGHIARILOR

– În zilele noastre, una dintre chestiunile cele mai controversate ale descălecatului maghiarilor o constituie data la care a avut loc. E general acceptată data stabilirii maghiarilor sub conducerea lui Árpád, dar mai există o opinie – am în vedere teoria dublului descălecat formulată de Gyula László –, conform căreia ungurii s-au aşezat în Bazinul Carpatic într-o epocă anterioară.

– Nu doar la noi, la maghiari, dar şi în istoriografia celorlalte popoare europene – a majorităţii – s-a pus problema vechimii acestora pe teritoriul pe care locuiesc, ca şi aceea a primilor ocupanţi ai acestuia. Patria primitivă a popoarelor indo-europene a existat pe undeva pe la hotarul dintre Europa şi Asia, astfel încât, nici în Asia, şi nici în Europa, descendenţii lor nu pot fi socotiţi băştinaşi pe teritoriul pe care-l ocupă azi. Mai mult decât atât, formarea popoarelor de azi a avut loc mult mai târziu. În Franţa, n-au locuit francezi înainte de cucerirea romană şi de epoca migraţiei popoarelor, după cum nici în Anglia n-au locuit englezi înainte de stabilirea anglo-saxonilor acolo. În privinţa vecinătăţii noastre proxime: e neîndoielnic că, după scindarea petrecută în sânul populaţiei indo-europene, a luat fiinţă undeva, la confluenţa dintre ţinuturile apusene ale Rusiei şi răsăritene ale Poloniei de azi un grup etnic de populaţii balto-slave, procesul de răspândire a slavilor având loc însă abia cu începere din veacul al VI-lea. Nu putem afirma aşadar că popoarele slave, oricare ar fi ele, ar fi „băştinaşe” pe teritoriul pe care-l ocupă azi.

Probleme similare există şi în privinţa dacilor şi a romanilor. Înainte de cucerirea Daciei (106) de către Traian, pe teritoriul Transilvaniei locuiau daci, iar cucerirea romană a însemnat de fapt că dacii au ieşit de pe scena istoriei. Romanii au stăpânit Dacia timp de aproape 170 de ani, perioadă după care – conform celor afirmate de Eutropiu – provincia a fost părăsită de armata şi civilii romani, care au pus bazele unei noi Dacii (Dacia Ripensis) la sud de Dunărea de Jos. Cu timpul, şi aceasta şi-a încetat existenţa, deoarece imigrarea slavă, iar mai târziu cea bulgară a determinat formarea unor relaţii etnice cu totul noi la miazăzi de Dunăre.

Nici un popor european nu e aşadar băştinaş pe teritoriul pe care-l ocupă azi; ştim de asemenea că în ţinuturile pe care le ocupă ele au trăit seminţii care azi nu mai există, căci s-au mistuit în negura veacurilor.

Teoria dublului descălecat e varianta modificată a concepţiei medievale conform căreia maghiarii originari din Sciţia sunt aceiaşi cu alte popoare, venite tot dinspre Sciţia: cu sciţii înşişi şi cu hunii. Acest din urmă aspect părea legitimat şi de asemănarea dintre numele hunni-hungari.

În cea mai timpurie gestă maghiară, elaborată spre sfârşitul secolului al XI-lea, se vorbea de faptul că maghiarii s-au stabilit în ţinuturile care anterior îi aparţinuseră lui Attila. Anonymus merge mai departe, presupunând existenţa unei înrudiri între Attila şi arpadieni, numindu-i pe secui poporul lui Attila. Acesta e sâmburele teoriei istorice huno-maghiare dezvoltate de Simon de Kéza, cronicarul lui Ladislau Cumanul (1272-1280), conform căreia maghiarii s-au stabilit în Bazinul Carpatic în două valuri: prima oară sub conducerea lui Attila, a doua oară sub cea a lui Árpád. Până în a doua jumătate a secolului trecut, această concepţie a constituit o teză la fel de obligatorie în istoriografia maghiară pe cât e azi teoria daco-romană la vecinii noştri de la răsărit.

Azi ştim că, la moartea lui Attila, în 451, maghiarii trăiau încă departe, în răsărit. Ei par să fi fost într-o strânsă relaţie cu un popor numit onogur, căci numele ungar, hungarus poate fi dedus din acesta. Retorul Priscus (mort pe la anul 473), care face şi o prezentare a curţii lui Attila, spune: pe la 463, în regiunea Ural are loc o înaintare a onogurilor, saragurilor şi urogilor. Pe atunci, maghiarii trăiau aşadar în zona munţilor Ural.

Teoria dublului descălecat se întemeiează în primul rând pe descoperiri arheologice. La finele veacului al VII-lea, în imperiul avar îşi face apariţia o nouă cultură: podoabele de argint realizate prin metoda presării prin ciocănire sunt înlocuite de obiecte turnate din bronz cu ornamente vegetale (palmete) şi grifoni. Antecedentele acestui mănunchi de descoperiri pot fi urmărite până în bazinul Minussinsk. E posibil aşadar ca în aceea perioadă, la finele secolului al VII-lea, în imperiul avar să se fi stabilit un popor venit dinspre răsărit, care a contribuit în multe privinţe la transformarea societăţii avare. Aceşti nou-veniţi par să se fi desprins, în momentul separării onogurilor, în ultimii ani ai veacului al VII-lea, de teritoriul situat între Volga şi Don unde locuiau şi să fi ajuns în Bazinul Carpatic. Descoperirile arheologice comparate cu izvoarele istorice dau drept probabilă ipoteza că nou-sosiţii s-au desprins dintre triburile onogure, adică bulgare. Onogurii – după ştiinţa noastră – vorbeau o limbă turcică şi, cu toate că au avut un rol însemnat în formarea poporului maghiar, nu există dovezi că grupul care s-a stabilit la sfârşitul secolului al VII-lea în Bazinul Carpatic ar fi vorbit limba maghiară. Din descoperirile arheologice, putem determina limba etniei doar dacă sunt descoperite şi izvoare scrise. Nu de mult, lângă localitatea Szarvas a fost scos la lumină, în inventarul unui mormânt avar târziu, o trusă pentru ace, pe care este gravat un text cu semne runice. Acesta seamănă destul de bine cu inscripţiile de pe vasele descoperite la Sânnicolau Mare. În prezent, mai mulţi cercetători se ocupă cu descifrarea acestora. Există o serioasă tentativă de explicare prin turcă, dar azi n-avem încă la dispoziţie destule monumente de limbă ca s-o considerăm definitivă, după cum la fel de contestabile sunt şi încercările de descifrare a inscripţiilor de pe tezaurul de la Sânnicolau Mare. Dacă se va reuşi să se obţină un rezultat cert, vom putea căpăta un răspuns la întrebarea privind limba pe care o vorbea pe acest teritoriu populaţia avară târzie stabilită în acest spaţiu.

Trebuie însă să adăugăm: maghiarii trăiau la marginea „marelui drum de stepă”. Pe acest traseu, timp de aproape două milenii s-au perindat spre apus diferite popoare nomade. Putem presupune că vreun popor de origine iraniană ori turcică a luat cu sine din zona mărginaşă a stepei un grup etnic maghiar, care însă, numeric, se pare că n-a însemnat o masă de oameni în stare să poată transforma configuraţia etnică şi lingvistică a Bazinului Carpatic.

Sigur e azi doar faptul că maghiarii s-au stabilit în Bazinul Carpatic sub conducerea lui Árpád. În sprijinul acestei teze vine şi faptul că numele generic pe care maghiarii îl utilizau pentru a se denumi pe ei înşişi şi care îi lega de ugri, aşadar denumirea etnică magyar, figurează în jurul anului 870 în numele ţinutului Madjaria, situat între Don şi Dunăre, amintit în Geografia scrisă în limba arabă de emirul Djaihani din Horezm. De asemenea, în perioada premergătoare descălecatului ungurilor – conform izvoarelor ce ne stau la dispoziţie –, nu a existat în Bazinul Carpatic un popor cu un astfel de nume.

– Acestea erau aşadar relaţiile etnice ce caracterizau Bazinul Carpatic înainte de descălecat. Să aruncăm o privire asupra structurii de putere a regiunii: ce state existau pe acest teritoriu? În ultimii ani, mai ales în istoriografia cehoslovacă şi ungară are loc o dispută în ce priveşte problema vechii Moravii.

– Se împlinesc aproape două sute de ani de când în literatura istorică are loc o dispută în această problemă. Aici şi acum, n-aş face o prezentare a dezbaterii, ci aş prefera să mă refer în primul rând la vechile surse, din care putem conclude în privinţa locuitorilor Bazinului Carpatic. Djaihani schiţează în amintita lui lucrare situaţia geografică a Europei Răsăritene. Despre maghiari spune că locuiesc în ţinuturile dintre Don şi Dunăre, vecină cu ei la Dunăre fiind ţara neamului numit al nandorilor. Termenul nandor, aşa cum a rămas şi în numele cetăţii Nándorfehérvár [Belgrad], înseamnă bulgar; sursele latineşti numesc de altfel Nándorfehérvár Alba Bulgarica. Djaihani afirmă că dincolo de munţi, între nandori şi maroţi (moravi) e o cale de zece zile de mers printr-un ţinut nelocuit. Această regiune poate fi identificată cu Câmpia Tisei. Concordă cu aceasta descrierea geografică a lui Alfred cel Mare, care vorbeşte de pustietate la răsărit de teritoriul francilor, spre bulgari, informaţie ce corespunde şi cu descrierea pe care o face abatele Regino din Prüm ( †915). El afirmă că maghiarii, când au plecat din Sciţia, s-au stabilit mai întâi în pusta avaro-panonică. Prin termenul deserta, el denumea Câmpia Tisei, un teritoriu nelocuit sau locuit într-o proporţie foarte redusă, care, situat la întretăierea hotarelor mai multor state, era socotit ca zonă de dincolo de ţinuturile de margine ale acestora. Spune în continuare că maghiarii au ocupat tocmai aceste ţinuturi de margine al moravilor, carantanilor şi bulgarilor. Numele etnic de morav şi denumirea Moravia provin din numele râului Morava. Având în vedere că pe valea Dunării există două astfel de râuri – unul, râul Morava care se varsă în Dunăre în amonte de Bratislava, iar celălalt, în aval de Belgrad, râul Morava ce se varsă tot în Dunăre –, e neîndoielnic că trebuie să avem în vedere două Moravii. Una este cea de la nord, Moravia Mare de mai târziu, care iniţial cuprindea doar valea Moravei, cealaltă pe teritoriul Serbiei de azi, existenţa acesteia fiind confirmată şi de surse bizantine. Această dualitate produce confuzie în istoriografie; s-a pus întrebarea dacă n-ar trebui cumva „reaşezată” geografia istorică a Bazinului Carpatic din epoca descălecatului.

Izvoarele scrise ce vorbesc despre luptele moravilor şi francilor, ca şi descoperirile arheologice confirmă probabilitatea ca Moravia Mare să fi cuprins teritoriul Moraviei de mai târziu. După opinia mea, sursele mai târzii nu au o însemnătate decisivă în această privinţă. Cercetătorii care situează imperiul Moraviei Mari la sud, nu atât în regiunea văii Moraviei, cât mai degrabă în ţinutul Sirmium [Srem] considerat într-o accepţie mai largă, se bazează mai ales pe descrierea făcută de împăratul bizantin Constantin Porphyrogenetos (913-959). Moravia Mare însă şi-a încetat existenţa în 902, iar Constantin şi-a scris lucrarea cunoscută sub titlul De administrando imperio cu cincizeci de ani mai târziu. El n-a avut la dispoziţie surse legate de acest aspect, astfel încât nici n-a ştiut cu exactitate unde era situată acea Moravie pe care ungurii o învinseseră cu o jumătate de secol mai devreme. În descrierea pe care o face, moravii apar totdeauna doar în legătură cu maghiarii; singurul lucru pe care-l ştie despre ei este că, în urma descălecatului maghiar, această ţară a încetat să existe.

Un argument ce pare serios în legătură cu situarea Moraviei la sud este că sursele vorbesc despre Metodie ca episcop de Sirmiu. În organizarea ecleziastică latină timpurie însă, exista obiceiul conexării unei noi episcopii de o reşedinţă episcopală din vechime. Titlul de episcop nu înseamnă în mod necesar şi existenţa unei reşedinţe, căci în cazul popoarelor păgâne era vorba în primul rând de o activitate misionară, şi nu de o organizare ecleziastică bine articulată. După cum nu trebuie să uităm faptul că nici Sirmiul nu era situat pe valea Moravei, astfel încât legarea Moraviei sudice de ţinutul Sirmiului [Srem] nu se poate face decât cu preţul unor abateri de natură geografică. Cred că nu strică uneori să examinăm valabilitatea punctelor de vedere în circulaţie azi prin prisma reluării unor argumente vechi, dar în acest caz sunt de părere că nu trebuie modificat punctul de vedere reprezentat de István Bóna în istoria Ungariei elaborată în zece volume.

Trebuie să amintesc aici lucrarea Moravia Magna, Imperiul Moraviei Mari – epoca şi arta ei a lui Ján Dekan, apărută deja în două ediţii. Această carte deosebit de frumos ilustrată e de fapt purtătoarea unei concepţii tendenţioase din punct de vedere istoric. Lucrarea – aşa cum se poate constata şi din harta ce poartă titlul „Devenirea teritorială a Imperiului Moraviei Mari” – îşi propune să creeze imaginea istorică anticipată în veacul al IX-lea a Cehoslovaciei de azi. Dau ca exemplu faptul că Cehia e prezentată ca o expansiune firească a Moraviei după anul 874, deşi ştim că Svatopluk nu şi-a putut extinde, pentru scurt timp, autoritatea asupra Podişului Ceh decât cu contribuţia împăratului Franconiei. Cehii s-au şi răsculat împotriva acestei situaţii, luând parte, alături de bavarezi, la mai multe campanii militare împotriva moravilor. Lucrarea extinde „expansiunea fireasc㔠a Moraviei până în zona superioară a ţinutului Tisei, pe teritoriul actualelor judeţe Abaúj, Borsod, Zemplén şi Heves, marcând Feldebrő şi Zemplén ca şi cum acestea ar fi vechi denumiri morave. Nu există însă nici o sursă care să confirme că bazinul hidrografic al Tisei ar fi trecut sub dominaţie moravă. Iar în ce priveşte Feldebrő, e un lucru unanim acceptat că aici a fost locul de îngropăciune al familiei regelui Aba Sámuel (1041-1044). După nume, Zemplén poate fi socotit şi o fortificaţie de pământ de factură slavă, el neapărând însă decât la Anonymus, care relatează despre faptul că ar fi fost ocupat de maghiari de la un comite (comes) bulgar pe nume Laborţ. În apropiere de Zemplén, a fost descoperit acum câteva decenii mormântul unei căpetenii maghiare.

Se pot ridica obiecţii şi în privinţa teritoriilor cucerite între 882 şi 892 de Svatopluk, ca şi a formaţiunii statale a lui Kocel [Coţel], care, conform hărţii, ar fi cuprins întreaga Panonie meridională, după cum se poate contesta şi extinderea până la Szolnok a stăpânirii morave. Pribina a fost cu adevărat alungat de moravi de la Nitra(va) în anii 830, când au ocupat partea apuseană a Slovaciei de azi, însă el şi fiul său, comitele ocel, au primit în ţinuturile de dincolo de Dunăre o feudă germană, al cărui centru se afla în localitatea Zalavár de azi. Pécs şi Sabaria erau în epocă posesiuni ale arhiepiscopului de Salzburg. Teritoriile dinspre apus de Dunărea panonică făceau în totalitate parte din imperiul franc, ca urmare a cuceririi lor (spre 809) de către Carol cel Mare.

– După prezentarea raporturilor etnice şi de putere existente în bazinul carpatic, să trecem la desfăşurarea de fapt a descălecatului. La sfârşitul secolului trecut, a avut loc o mare dezbatere privind data la care trebuia sărbătorită existenţa de o mie de ani a Ungariei. În cele din urmă, festivităţile au avut loc în 1896. În plus, diverse lucrări istorice „dirijau” înaintarea maghiarilor în bazinul carpatic pe căi diferite. Când şi cum a avut loc descălecatul?

– În perioada pregătirii sărbătorilor mileniului, guvernul a format o comisie de istorici pentru stabilirea anului în care a avut loc descălecatul. Cea mai importantă autoritate, Gyula Pauler, a stabilit că descălecatul a avut loc în 895, dar, din perspectiva organizării solemnităţilor, a fost preferat anul următor, 896. De atunci, continuăm să acceptăm anul 895, desfăşurarea evenimentelor însă o vedem mult mai nuanţat.

A existat în trecut o dezbatere privitoare la locul pe unde au pătruns maghiarii în bazinul carpatic: prin trecătoarea Verecke [Vereţki] sau prin Transilvania. Anonymus vorbeşte doar de trecerea prin Verecke; în schimb, în varianta mitică preluată în cronicile maghiare din gesta primitivă a veacului al XI-lea, se spune că cele şapte căpetenii şi poporul lor s-au refugiat din faţa vulturilor în Transilvania, unde l-au ucis pe Álmos. Istoricii au acceptat sau o soluţie, sau alta. După părerea mea, ambele abordări pot fi verosimile. Se ştie că, după primul atac peceneg, maghiarii s-au aşezat pe teritoriul dintre Nipru şi Dunăre. E momentul în care trimisul împăratului bizantin Leon VI cel Înţelept (886-912) se duce în misiune în ţinuturile de la Dunărea de Jos la căpeteniile ungurilor, Árpád şi Kurszán, solicitându-le să-i atace pe bulgari din spate. Fiul lui Árpád, Levente, a atacat în 894 nordul Bulgariei. În aceeaşi perioadă, se încheie şi o alianţă între Svatopluk şi Árpád (fapt oglindit în legenda calului alb), în virtutea căreia populaţiile aflate sub comanda maghiarilor au făcut incursiuni dincolo de Dunăre, desigur cu scopul ca, prin slăbirea dominaţiei france, să-i asigure lui Svatopluk cale liberă spre Roma. Anul următor, grosul armatei maghiare aflate sub comanda lui Árpád – conform surselor bizantine – nu se afla în ţinutul Atelcuz [teritoriul dintre Don şi Siret – n.t.] când bulgarii şi trupele angajate de ei ale pecenegilor i-au atacat pe maghiari din două părţi. Căci Árpád înainte de acest atac a pătruns cu trupele prin trecătoarea Verecke pe teritoriul pe care contemporanul Regino îl numeşte, primul ţinut, cucerit, adică în pustietăţile avarilor sau Câmpiei Tisei. Bulgarii – care stăpâneau şi partea de miazăzi a Câmpiei Tisei până pe la Szeged, Csongrád – au profitat de absenţa lui Árpád ca să atace cele şapte triburi maghiare; rezultatul acestui atac a fost refugierea şi un al doilea descălecat, prin trecătorile Carpaţilor, în Transilvania. Acest eveniment e descris de cronica maghiară ca un atac al vulturilor asupra ungurilor, în urma căruia le-au devorat animalele, astfel încât aceştia au fost nevoiţi să se refugieze, peste munţi, în Transilvania. Descălecatul petrecut prin Verecke şi trecătorile din Transilvania a constituit aşadar un fel de „dublu” descălecat: pe de o parte, victoriile strălucite ale lui Árpád în Cîmpia Tisei, pe de alta refugierea celor izgoniţi din Atelkuz în Transilvania.

După acest descălecat petrecut în 895, ungurii au luat în stăpânire ţinuturile bulgăreşti de margine, împreună cu zona Mureşului şi Banatul, cu ţinuturile Tisei Superioare până la Pesta. Teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa, ca şi ţinutul muntos dintre Ipoly [Ipel] şi Sajó au constituit ţinuturile de margine [indigines] ale teritoriilor cucerite.

După aceasta, timp de cinci ani, maghiarii nu s-au mai mişcat, cu toate că Leon cel Înţelept a încercat să-i convingă să-i atace pe pecenegi şi să revină în Atelkuz. O schimbare s-a petrecut când, în anul 899, Arnulf, împăratul francilor de răsărit, le-a cerut maghiarilor să-l atace pe Berengarius, regele Italiei. Ungurii s-au îndreptat spre Lombardia, zdrobind armata lui Berengarius în valea râului Brenta, dar, în timpul incursiunii lor, Arnulf a murit. Trupele maghiare s-au reîntors din Italia în anul 900, intrând în Panonia prin ţinuturile dinspre apus de valea Dunării, regiune care, după prăbuşirea imperiului avar, se afla sub autoritatea imperiului franc de răsărit, fiind revendicată şi de moravi; din când în când, făceau şi incursiuni în aceste ţinuturi, dar niciodată n-au reuşit să pună stăpânire pe el pentru o perioadă mai îndelungată. Maghiarii au ocupat această regiune dinspre apus de Dunărea panonică în anul 900, când au revenit din Italia, deoarece – în interpretarea dată în epocă – alianţa cu Arnulf s-a destrămat o dată cu moartea acestuia. Analele de la Fulda elaborate în aceeaşi epocă informează că în toamna anului 900 întregul teritoriu al Panoniei era ocupat. E momentul în care maghiarii trimit de-a lungul malului sudic şi nordic al Dunării cât o trupă împotriva Bavariei, autorul Analelor încheindu-şi în felul următor naraţiunea privind campania militară: „maghiarii ... au revenit ... pe proprietatea lor, în Panonia”. Faptul că una dintre trupe şi-a dirijat atacul în ţinuturile aflate de-a lungul malului nordic al Dunării arată că regiunea sudică a Moraviei până la lanţul Carpaţilor Mici se afla deja sub autoritatea ungurilor. Moravia despre care informaţia contemporană cuprinsă în cronică relatează că a fost atacată şi ocupată de maghiari în 902 este de-acum Moravia cea de dincolo de Carpaţii Mici.

– Istoriografia i-a prezentat multă vreme pe maghiarii descălecători ca pe un popor nomad de călăreţi. Aceasta e, în bună măsură, imaginea ce dăinuie despre strămoşii noştri în conştiinţa comună, respectiv faptul că, după eşecul pe care l-au suferit cu ocazia incursiunilor militare, ei au învăţat agricultura de la slavii pe care i-au supus. Cercetările mai recente au oferit o imagine mai nuanţată despre acest aspect. Care a fost structura societăţii maghiare din perioada descălecatului?

– În general, imaginea răspândită în vechea literatură istorică privitoare la maghiarii descălecători este cea pe care incursiunile ungurilor au produs-o în ochii occidentalilor. Maghiarii au apărut în Occident ca luptători călăreţi, iar călugării care au descris evenimentele nici nu-şi puteau închipui că mai pot exista şi altfel de unguri decât cei pe care i-au văzut ei. Săpăturile arheologice din ultimul secol au dat însă la iveală trei tipuri de cimitire, care dovedesc că societatea maghiară avea o structură tripartită.

Se ştie încă din secolul trecut că mormintele de călăreţi cu inventar de obiecte turnate din argint, de multe ori şi monede din argint de provenienţă occidentală ori răsăriteană, sunt morminte de războinici maghiari angajaţi în incursiuni de pradă. După cum, în locuri unde în epoca arpadiană locuiau unguri, au fost descoperite şi numeroase cimitire aparţinând unei populaţii de rând. Acestea cuprind marea masă a maghiarilor de rând, care nu luau parte la incursiuni; cum se desprimăvăra, aceştia ieşeau în împrejurimile sălaşului lor hibernal, arau şi semănau, îşi păşteau animalele la o oarecare depărtare, revenind însă, cu ocazia secerişului, în locurile unde-şi aveau sălaşul permanent. Populaţia de rând şi războinicii pot fi individualizaţi şi prin modul lor de viaţă. Atât vechii termeni din fondul principal de cuvinte al limbii maghiare referitori la agricultură, cât şi unele descoperiri arheologice (bunăoară, secerile găsite în morminte) demonstrează cât se poate de limpede că populaţia maghiară de rând se ocupa, în epoca descălecatului, şi cu cultivarea pământului. Războinicii plecau în incursiunile lor de pradă de obicei o dată cu venirea primăverii; ei nu se întorceau pentru perioada recoltei, uneori petrecând şi iarna la mari depărtări. Astfel încât acasă trebuia să existe o populaţie de rând, care să execute muncile agricole.

Al treilea tip – pătura conducătorilor – e reprezentat de mormintele solitare de căpetenii înhumate cu sabia, morminte cu inventar de obiecte de aur. Descoperiri din această categorie s-au făcut în zona nisipoasă din partea de est a Câmpiei Tisei, la Geszteréd, ori în apropierea cetăţii Zemplén [Zemplin]. Acestea conţin rămăşiţele celor şapte căpetenii şi ale descendenţilor lor.

Ştim că maghiarii erau împărţiţi în şapte triburi: lista pe care o dă împăratul Constantin e următoarea: Nyék, Megyer, Kürtgyarmat, Tarján, Jenő, Kér şi Keszi. Încă din perioada când se opriseră în Atelkuz, li s-au alăturat trei triburi ale cabarilor, răsculaţi împotriva chazarilor; acestea se pare că erau în parte de origine turcică, în parte iraniană. Nici până azi nu s-a lămurit – deoarece nici descoperirile arheologice, nici toponimia nu oferă puncte de sprijin sigure – în ce zone ale Bazinului Carpatic s-au stabilit triburile după descălecat.

Maghiarii au avut şapte căpetenii, alături de acestea trebuind să-i socotim pe cei doi dinaşti ce ţineau în mână conducerea supremă. Ştim din descrierea lui Djaihani că, înaintea descălecatului, ungurii aveau doi conducători, primul fiind comandantul războinicilor, care conducea de fapt, celălalt fiind o căpetenie ce dispunea de o putere nominală. Această situaţie seamănă întrucâtva cu dubla regalitate a imperiului chazar, doar că separarea funcţiilor comandantului principal şi a regelui ce deţinea puterea sacrală nu are nici pe departe caracterul extrem de rigid decelabil în cazul chazarilor. Pe baza informaţiilor pe care le deţinea de la arkhon-ul (horka/kharkha: demnitar [judecător?] în cadrul uniunii tribale maghiare – n.t.) Bulcsu şi căpetenia/prinţul Tormás/Termatch(u), Constantin Porphyrogenetos relatează că, înaintea descălecatului, căpetenia principală a maghiarilor a fost Levéd/Levedi, iar al doilea a fost Álmos, care l-a propus comandant în locul său pe propriul lui fiu, Árpád, cunoscut prin vitejie.

Chiar în preajma descălecatului, trimisul lui Leon cel Înţelept a dus tratative la Dunărea de Jos cu Árpád şi Kurszán/Ku(r)san. Cercetătorii şi-au pus întrebarea: cine poate fi socotit conducător suprem, Árpád ori Kurszán? Eu consider că Árpád a fost deţinătorul puterii supreme, ocuparea Bazinului Carpatic fiind meritul lui. Ce rol vor fi avut celelalte căpetenii în acest proces e un aspect pe care nu-l cunoaştem. Conducerea cabarilor şi a secuilor consider că e posibil să le fi revenit fiilor lui Árpád, prin aceasta Árpád având posibilitatea să concentreze o forţă militară şi mai importantă, de natură să-şi întărească puterea asupra celorlalte căpetenii.

Cronicile maghiare n-au reţinut istoria evenimentelor petrecute în Bazinul Carpatic în veacul al X-lea, a luptelor interne, comunicându-ne – în ordine – doar descendenţa lui Árpád până la Ştefan cel Sfânt: fiul lui Árpád a fost Zolta, fiul lui Zolta a fost Taksony, fiul lui Taksony a fost Géza, iar fiul lui Géza a fost Ştefan cel Sfânt. Cronicarii au conchis din această descendenţă că fiul îi urma la cârmă tatălui, iar cei amintiţi au fost conducătorii maghiarilor. Constantin Porphyrogenetos însă nu doar că-l consideră pe Levente drept fiul mai mare al lui Árpád, dar mai vorbeşte de încă patru fii ai acestuia, Zolta fiind mezinul. Cunoscând însă relaţiile de putere la populaţiile nomade, e improbabil ca dintre cei cinci fii ai unui conducător să-i urmeze la conducere nemijlocit cel mai tânăr, căci la ele succesiunea era asigurată prin senioriat, mai exact conducătorul era urmat de cel mai în vârstă membru al familiei apt să conducă, de fratele mezin ori de văr. Personal, din faptul că nu s-a păstrat nici o informaţie privitoare la vreunul dintre sălaşurile fiilor lui Árpád existente în cele două zone de campament ale acestuia, trag concluzia că Árpád a fost urmat la conducere nu de propriii săi fii, ci de vărul său, Szabolcs, cel pe care cronicile îl consideră „al doilea conducător” şi care a moştenit şi sălaşul lui Árpád din împrejurimile localităţii Székesfehérvár. Apariţia unor noi surse poate însă modifica până şi lista de căpetenii din secolul al X-lea. Despre căpetenia Fajsz/Falis bunăoară, s-a putut afla abia după publicarea lucrării lui Constantin Porphyrogenetos. În epoca în care a trăit, în jurul anului 950, a existat un conducător despre care cronicile maghiare nu ştiu nimic.

– Există speranţe ca problemele controversate să capete un răspuns?

– Ca şi în cazul altor discipline, şi în ce priveşte istoria se poate spune că rezultatele nu sunt definitive, deoarece orice constatare naşte noi întrebări. Progrese în aceast ă direcţie s-ar putea realiza, în primul rând, prin strângerea tuturor datelor oferite de surse. În al doilea rând, prin analiza exactă a elementelor scrise pe care le avem la dispoziţie; acestea au fost elaborate în limbile latin ă, greacă, slavă şi arabă, respectiv persană, la care poate că se vor adăuga în viitor inscripţii realizate cu scriere runică. În această privinţă, e necesară studierea tuturor aspectelor stilistice ale autorilor, căci fiecare scriitor se individualizează prin modul său personal de exprimare, prin particularit ăţile pe care le utilizează. În al doilea rând, e foarte important să se constate dacă autorul care relatează evenimentele a fost părtinitor sau imparţial, interesat sau neutru în privinţa evenimentelor descrise. În al patrulea rând – iar acesta e deseori un aspect neglijat de cei ce studiază problema –, e obligatorie plasarea informaţiei istorice în epoca şi în condiţiile genezei sale. Astfel, trebuie să se ţină totdeauna seama de numărul de ani care-l despart pe cel care consemnează de evenimentul descris, ca şi de depărtarea în spaţiu între locul unde au avut loc evenimentele şi locul unde are loc înregistrarea, căci în Evul Mediu timpuriu poştă nu exista, şi nici agenţii de ştiri, radio, televiziune, astfel că despre evenimente petrecute la mari distanţe la scriitor nu ajungeau decât ştiri cu totul răzleţe. Să ne amintim doar cum îşi imagina călătorul din epoca mongolă Plano Carpini popoarele Siberiei şi cum figurau acestea în lumea văzută de veacul al XII-lea! Erau monooftalmici, fiinţe fabuloase cu trompă ce se hrăneau cu parfumul florilor!

În încheiere, aş vrea să spun că, dacă vom cunoaşte modul de gândire, mentalitatea autorilor şi a lumii în care trăiau, vom fi în stare să le apreciem cuvintele la justa lor valoare.

Ugrás az oldal tetejére