nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Jenő Szűcs

POPOARELE UNGARIEI MEDIEVALE

„În zilele noastre, în întreaga Ungarie trăiesc popoare diferite; în afară de maghiari, există germani, cehi, slavi, croaţi, saşi, secui, români, sârbi, cumani, alani, ruteni..., care vorbesc cu toţii limbi deosebite” – scria, după dezastrul de la Mohács, renumitul umanist Nicolae Olahus în lucrarea intitulată Hungaria (1536), adăugând că mai există sate pe valea râului Eger în care coloni originari din ţinutul Ličge „vorbesc până azi franţuzeşte”.

În această listă a compoziţiei etnice a Ungariei de la sfârşitul Evului Mediu, nu şchiopătă decât informaţia privitoare la secui: aceştia vorbeau de câteva secole ungureşte, în acea epocă acelaşi lucru putînd fi spus chiar şi despre majoritatea cumanilor şi a alanilor; cu atât mai demn de reţinut e faptul că erau consideraţi până la acea dată popoare separate. De altminteri, se poate spune că, în general, lista e completă. Aceleaşi neamuri le amintea, cu două decenii înainte, István Werbőczi în Tripartitul său, dintre ele lipsind doar secuii, fiind în schimb amintiţi bulgarii. Ambii autori foloseau termenul latinesc natio, corespondentul lui în limba maghiară veche, fiind nemzet sau nemzetség, adică „neam” sau „naţie”, (cu înţelesul de „popor”, „naţionalitate”). Nu e aşadar un anacronism forţat dacă vorbim despre naţionalităţi.

Din acest tablou al naţionalităţilor, din această – exact – duzină de nume de popoare abia unui număr de două dacă le putem căuta prezenţa în vremurile vechi, în epoca dinainte de cumpăna dintre mileniile I şi al II-lea, şi chiar şi ele însoţite de unele explicaţii. Cadrul de formare a majorităţii lor a fost statul ungar.

Istoria naţionalităţilor medievale este esenţialmente o istorie a aşezării lor: istoria „reuniunii popoarelor” (congregatio populorum), cum se spunea în epocă.

„Pustietăţile avarilor” şi moştenirea Atelcuzului

Când Theotmar, arhiepiscopul de Salzburg, la puţin timp după descălecatul maghiarilor, îi descria, în anul 900, papei realităţile din Panonia, vorbind despre „poporul pământului” îi amintea exclusiv pe slavi şi nota că ţinutul este „nelocuit” pe o distanţă de multe zile de mers. Privind lucrurile în esenţă, în pofida strădaniilor cercetării nici azi nu putem spune altceva. Avarii şi popoarele anterior târâte în aceste ţinuturi de tumultul migraţiilor, gepizii bunăoară, au fost asimilaţi, după toate indiciile, de populaţia slavă, mai exact în diferitele grupuri etnice ale acesteia (moravi, slovenii carantani, bulgarii slavi), care trăiau mai mult sau mai puţin independent unele de altele, în aşezări când mai dense, când cu totul răzleţe, pe toată întinderea „pustietăţilor avarilor” – cum erau denumite de preferinţă în acele vremuri de către cronicarii Apusului ţinuturile slab populate din întregul Bazin Carpatic. Puţine lucruri îi mai uneau însă pe slavii amintiţi în scrisoarea lui Theotmar şi „naţia” (natio) figurând pe locul al treilea, şi încă purtând acelaşi nume (Sclavi), de pe lista alcătuită cu şase sute de ani mai târziu de Nicolae Olahus. Până în secolul al XII-lea, marea majoritate a descendenţilor slavilor din perioada anilor 900 au fost complet asimilaţi de maghiari, şi aceasta nu doar în zona dinspre apus de Dunărea panonică, ci în general în interiorul liniei ce înconjoară teritoriul unitar pe care şi-au stabilit maghiarii sălaşul şi care se întindea între văile zonei muntoase acoperite de păduri dinspre nord până în Câmpia Transilvaniei şi de acolo până în ţinutul Sirmiu/Srem. În cele din urmă, doar în ţinutul muntos dinspre nord-vest, mai cu seamă pe văile Váhului şi Nitrei, s-a menţinut un bloc etnic unitar de slavi moravi, nucleul viitorului popor slovac. Acest popor s-a format însă abia în urma aşezării masive ce a avut loc în veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea. Iniţial, se pare că maghiarii i-au numit tót [tăuţi] pe toţi slavii găsiţi aici, denumire care, până în pragul epocii moderne, nu ascundea absolut nici un sens secundar cu caracter ofensator, fiind, înainte de toate, un termen generic denotativ. El provine de la numele pe care şi-l dădeau gepizii (thuat, care la origine însemna „popor”, „neam”), fiind moştenit de populaţia care i-a asimilat pe gepizi şi care în ochii maghiarilor reprezenta însuşi „poporul” găsit aici. Apoi, după ce masele de slavi au fost asimilate, noii coloni slavi fiind numiţi, cu numele lor etnic individualizator, cehi, poloni, croaţi etc., denumirea tót (Sclavus) s-a restrâns pe de o parte la grupul rămas la miazănoapte, iar pe de alta – fără nici o deosebire – la populaţia de pe teritoriul de la sud de Drava (Slavonia, în ungureşte Tótország, adică <N>„ţara tăuţilor”), cucerit în 1091.

Aceasta e una dintre firavele legături existente între „pustietăţile avarilor” şi lista lui Nicolae Olahus. Cealaltă însă, populaţia secuiască, putea fi socotită o natio separată doar din perspectiva specifică a concepţiilor din epocă, deşi iniţial pare să fi fost una dintre cele mai timpurii „naţionalităţi” – cu adevărat arhaică – ale maghiarimii. Strămoşii lor pot fi decelaţi printre grupurile etnice din ţinuturile chazarilor care, răsculându-se pe la anul 860 împotriva hanatului (de aici, substantivul colectiv kabar, adică „răsculat” „răzvrătit”), s-au alăturat celor şapte triburi maghiare, cu care vor ocupa Bazinul Carpatic. O ipoteză bine fundamentată afirmă că secuii sunt descendenţii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate că nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegată cu adevărat. Cert e doar că secuii s-au maghiarizat într-o epocă foarte timpurie; şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi sistemul de cutume specifice pe care şi le-au păstrat, şi nu în ultimul rând prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei. De altminteri, cronicarul János Thuróczi bunăoară în secolul al XV-lea îi considera pe secui, într-o accepţiune aproape modernă, ca „parte a naţiunii” (pars nationis), ca maghiari, după cum nici Werbőczi nu-i socotea, după cum am văzut, ca o „naţiune” aparte.

Începutul procesului de aşezare în teritoriu a unor populaţii

Celelalte elemente ale listei lui Nicolae Olahus cuprind de-acum, în totalitate, „oaspeţi” (hospes) – cum erau, în epocă, numiţi colonii sosiţi de pe alte meleaguri – de după anul 1000 ai statului ungar. Afluxul de străini a pornit deopotrivă dinspre Apus şi Răsărit încă de la finele veacului al XI-lea, cunoscând, cu fiecare nou secol, o amplificare tot mai evidentă. Explicaţia acestui fapt este că transformarea „pustietăţilor avarilor” într-o monarhie creştin-feudală a exercitat în ambele direcţii o forţă de atracţie specifică, deşi conţinutul acesteia diferea fundamental în funcţie de direcţia – spre vest ori est – în care acest proces avea loc.

Înspre apus, această forţă de atracţie era în mod esenţial rezultatul unei tensiuni demografice. E adevărat că în jurul anului 1100 acest fost spaţiu clasic al migraţiilor nu era nici pe departe o „pustietate”, dar, ţinând seama că în acea epocă densitatea populaţiei abia depăşea, în medie, valoarea de 3-4 locuitori/km², el apărea totuşi ca „pustiu” în comparaţie cu Occidentul (dar chiar şi cu vecinătatea imediată), caracterizat de o valoare de câteva ori mai mare, în ţinuturile de dincolo de Rin putându-se constata chiar un evident fenomen de suprapopulare relativă. Un aspect caracteristic este acela că, în toiul procesului de colonizare în masă, când populaţia ţării s-a dublat în comparaţie cu situaţia de la începutul mileniului, într-o descriere realizată de un călugăr dominican francez se poate citi că, deşi în Ungaria există multe oraşe, cetăţi şi fortăreţe, ca şi „nenumărate sate” – „cu toată existenţa acestora, ţara pare pustie din cauza mărimii ei” (1308). Forţa de atracţie era amplificată de pământul deosebit de roditor al ţării, de priveliştea bogatelor stoguri de cereale, care l-au determinat, la mijlocul veacului al XII-lea, până şi pe nu tocmai binevoitorul episcop Otto de Freising să-i compare pământul cu „raiul lui Dumnezeu sau Egiptul”, ba chiar să pună pe seama nesfârşitei răbdări a lui Dumnezeu că astfel de „monştri de oameni” – până nu demult, „barbari” – au avut parte de un astfel de dar.

Înspre răsărit, puterea de atracţie se exercita asupra acelor grupuri etnice care au fost împinse spre apus de valurile migraţiilor reluate iar şi iar, timp de aproximativ încă trei secole – de data aceasta însă nu spre o „pustietate” aflată mai spre apus, ci spre porţile unui stat creştin, unde trebuiau să aleagă între a cere să fie primiţi, ori a se dezagrega. A apărut astfel o situaţie originală: în timp ce, pe de o parte, colonii tipici ai epocilor timpurii erau ţăranul şi orăşeanul nord-francez, valon (numiţi Latini, în ungureşte olasz[ok] „italieni”, amintirea aşezărilor acestora fiind păstrată în întreaga ţară de multe toponimice ce au în compunere particula Olaszi), sosiţi de pe meleagurile cele mai dezvoltate – şi în acelaşi timp suprapopulate – ale Europei creştine, pe de altă parte numeroase grupuri sau cete ale populaţiei pecenege – fostul vrăjmaş nomad de odinioară – s-au stabilit în diferite zone (izvoarele atestă existenţa, în veacurile al XI-lea şi al XII-lea, a aproape o sută de sate ale acestora), după cum s-au stabilit şi alte grupuri etnice răzleţite, de pildă uzii. Caracterul bidirecţional al procesului de colonizare în epoca de început e evidenţiat de faptul că, în timp ce primele grupuri de saşi transilvăneni au sosit în ţară „la chemarea” (ad vocationem) regelui Géza II, acelaşi rege trimite, pe de altă parte, o solie în ţinutul Saksin din apropierea Volgăi, în scopul „recrutării de musulmani şi turci [pecenegi], care trag bine cu săgeata” (1151). Caracterul răsăritean, chiar oriental al compoziţiei naţionale timpurii a Ungariei era accentuat de faptul că înainte de marea invazie a tătarilor ţara era, la drept vorbind, presărată în întregime de aşezările militare şi coloniile de negustori – în frunte cu localitatea Pesta – ale grupurilor etnic alane de religie mahomedană (în maghiara veche, böszörmény), originare din partea de nord a Iranului, din Horezm (kaliz-i) şi din ţinuturile Caucazului (oslar-i, varşan-i), ca şi cu descendenţii amintitelor grupuri etnice arhaice maghiare originare din Chazaria, alături de care au imigrat noi grupuri pornite dinspre răsărit, mai ales din Bulgaria de pe Volga. Între aceste două poluri, răspândite în aproape toate judeţele ţării, multe zeci de toponimice Németi, respectiv Csehi, Tóti, Lengyeli, Horváti, Oroszi vorbesc despre etnia [în ordine: germană, cehă, slovacă, poloneză, croată, rusă – n.t.] a primilor locuitori ai respectivelor localităţi. Acest tip de toponimice provine din secolele al XI-lea şi al XII-lea, în epocile ulterioare caracteristică fiind compunerea cu elementul -falu („sat”).

Destinul primilor coloni

Dacă cineva ar fi elaborat să spunem pe la 1200 o listă asemănătoare celei alcătuite de Nicolae Olahus, aceasta ar fi rivalizat din plin cu lista de după 1500, doar că – după cum se poate observa – în cea mai mare parte ar fi cuprins alte nume de popoare. Există în istoria naţionalităţilor medievale un prim capitol care, pe planul continuităţii etnice, este, la drept vorbind, unul „încheiat”. Participanţii la primul mare val de populare a teritoriului au fost, cel mai târziu în veacul al XIV-lea, în mare parte asimilaţi de maghiari. Să fi vrut cineva să-i asimileze? Greu de crezut, căci principiile înscrise în Învăţămintele lui Ştefan cel Sfânt se impun de la bun început: primirea „oaspeţilor sosiţi din diferite ţinuturi şi regiuni... ce vin cu diferite limbi, obiceiuri şi feluri de a se purta spre podoaba ţării este”, căci „slabă şi vulnerabilă e ţara în care se vorbeşte o singură limbă şi unde există o singură datină”. Concepţia ce proclama avantajul diversităţii etnice era întregită de cealaltă teză cardinală, ce emana tot de la Ştefan cel Sfânt, prezentă în primul său Decret: „Fiecare popor va trăi după legile sale”, adică i se vor respecta cutumele. Nu principii existente azi de „politică faţă de naţionalităţi” au fost formulate în jurul anului 1010; după cum tot atât de adevărat e că sentinţele lui Ştefan se adresau în primul rând clerului şi cavalerilor, şi doar cu timpul au fost extinse şi asupra păturilor de ţărani, meşteşugari şi negustori stabiliţi pe teritoriul ţării prin colonizare. Nu e vorba nici măcar de nişte principii specific maghiare, căci cea de a doua sentinţă nu reprezintă altceva decât o preluare textuală din codul juridic elaborat în Evul Mediu timpuriu în Bavaria. Şi în Ungaria a prins rădăcini concepţia medievală generală, care, în flagrantă contradicţie cu epoca naţionalismului, considera pe de o parte că diversitatea etnică este un lucru pozitiv – şi nu un rău diabolic –, iar, pe de altă parte, respecta universul de tradiţii şi drepturile popoarelor – „datinile” – ca pe nişte valori specifice, aproape sacre. În cele dintâi privilegii păstrate până în zilele noastre, în cel acordat populaţiei valone care a întemeiat Bodrogolaszi (1201), ca şi în privilegiile (1206) acordate „primilor oaspeţi” din Transilvania – germanii care au întemeiat aşezările Cricău (Karako/Krakkó), Ighiu (Krapundorf/Grabendorf) şi Romos (Rams/Rumess) – se repetă textual că satele întemeiate de colonişti îşi pot desfăşura viaţa „în conformitate cu riturile [tradiţiile, cutumele] poporului lor”.

Pentru a afla cum şi de ce a avut totuşi loc în aceste secole timpurii procesul de asimilare, avem la dispoziţie un exemplu deosebit de pregnant, cunoscut cât se poate de exact ca izvor istoric şi care are în plus şi un caracter ieşit din comun. Exemplul este ieşit din comun, deoarece întâmplător e vorba de un grup de colonişti de religie mahomedană (pe semne, de etnie kaliz-i), şi se ştie că, la presiunea exercitată de Biserică, încă dintr-o perioadă timpurie regii Ladislau cel Sfânt şi Coloman au încercat să realizeze pe bază de legi asimilarea forţată a mahomedanilor, amestecarea – din motive absolut religioase, şi nu „naţionale” – a acestora cu populaţia creştină. Zadarnic însă, căci, în momentul în care satele „ismaelite” (böszörmény) (villae Ismaelitarum) apar pe rând în diplome, ele se dovedesc comunităţi închise, conduse de propriii lor „dregători” şi „bătrâni”. Mai mult decât atât, când arabul de religie islamică Au Hamid al-Andalusi petrece în Ungaria trei ani (1150–53), el poate străbate ţara cu aprobarea regelui Géza II ca să aducă corecţii ritualurilor islamice uitate deja pe jumătate („explicam Coranul” – scria el); fiind un apropiat al Curţii, el adevereşte cu recunoştinţă că regele „a îngăduit ca musulmanii să-şi exercite public religia... i-a iubit pe musulmani”. Nimeni aşadar nu ameninţa nici apartenenţa etnică, necum religioasă a grupării de aşezări militare formate din treizeci de sate din sudul Ungariei cu care Au Hamid a venit în contact în limba lor maternă şi de unde, după două generaţii, în jurul anului 1220, tineri dornici de învăţătură s-au dus să se instruiască la Alep. Musulmanii de-acolo i-au tras însă la răspundere din cauza „obiceiurilor lor france [creştine occidentale]”, iar ei le-au răspuns: „Vorbim limba maghiarilor... cei care purtăm armă ne radem barba şi ne îmbrăcăm după obiceiurile francilor”. Nimeni nu i-a obligat să facă acest lucru, şi nici nu s-au plâns de aşa ceva. Explicaţia au dat-o ei înşişi: „Suntem înconjuraţi din toate părţile de creştini.” În epocile timpurii, se ştie că portul era expresia manifestă a identităţii etnice; nu fără motiv au cerut cumanii în 1279 să fie legiferat că sunt dispuşi să se creştineze şi să se stabilească în ţinutul care le va fi dat – „cu excepţia tunderii bărbii şi părului şi a renunţării la propria îmbrăcăminte”.

Grupul etnic al kaliz-ilor, prin renunţarea la propria limbă şi propriile obiceiuri, a pornit încă din perioada 1150–1220 pe calea asimilării spontane, şi aceasta pur şi simplu deoarece era încastrat în masa etnică a maghiarilor din Sirmiu/Srem – deşi, să nu uităm, era vorba de o grupare mai mare, compusă din treizeci de sate. Asta în condiţiile în care majoritatea aşezărilor timpurii împestriţau imaginea etnică a ţării sub forma cât unei comunităţi săteşti izolate ori a cât unei colonii preurbane răzleţe, căci, în parte, criteriile militare ale regatului ungar timpuriu, dar mai ales interesele lui economice cereau ca numeroasele „pământuri nelocuite” productive, care, în epocă, stăteau încă din belşug la dispoziţie în interiorul ţării, în ţinuturile din Câmpia Tisei şi Câmpia Transilvaniei, să înceapă pe cât posibil în cât mai multe puncte – în această perioadă fiind încă vorba, în cea mai mare parte, de domenii regale – să fie cultivate. Iar pe aceste teritorii din interiorul ţării, începând cu latini-i şi cu coloniştii germani şi slavi din epocile de început şi până la pecenegi, toate aşezările întemeiate de coloni – ca să folosim cuvintele celor ce dădeau explicaţii la Alep – „erau înconjurate de unguri”, astfel încât mai devreme sau mai târziu erau asimilaţi de populaţia maghiară. Valonii („latinii”) din Egervölgy la care se referea Nicolae Olahus constituiau puţinele excepţii. Ei însă erau de-acum descendenţii coloniştilor unei epoci noi, ai celor sosiţi în a doua jumătate a veacului al XIII-lea.

În jurul anului 1200, asistăm la schimbarea deopotrivă a cadrului geografic şi juridic-instituţional al operei de colonizare – „recrutare de populaţii” –, ca şi la transformarea radicală a contextului social. Această mutaţie e de natură să ofere deja în mod nemijlocit imaginea în devenire a structurii etnice specifice a ţării – a celor douăsprezece „naţiuni” enumerate de Nicolae Olahus.

Ce anume s-a schimbat începând de prin anul 1200 în privinţa fluxului de coloni şi a colonizărilor – „a recrutării de populaţii” – care, de-a lungul Evului Mediu, urma să determine conturarea structurii multinaţionale a Ungariei epocii moderne?

Presiunea demografică dinspre Occident ce a caracterizat primele secole ale mileniului a cunoscut o diminuare considerabilă. Către anul 1300, populaţia Ungariei a crescut de aproape trei ori în comparaţie cu anul 1000. Fluxul celor veniţi de dincolo de Rin (al „latinilor”) a încetat; practic, începând de la mijlocul secolului al XIII-lea, coloni occidentali mai sunt doar cei sosiţi din ţinuturile germane. Dinspre răsărit însă, fluxul multisecular al elementelor etnice nomade a fost, la mijlocul veacului al XIII-lea, blocat de înaintarea mongolă. Fugind din calea mongolilor, cumanii şi unele grupuri etnice de alani răzleţite au ajuns, într-un ultim val, în ţinuturile dintre Dunăre şi Tisa. Cu toate acestea, procesul de colonizare a continuat. „Ne-am străduit să recrutăm prin poruncă regească, din toate colţurile lumii, ostaşi şi agricultori ca să populăm pământurile pustiite” (1268) – se spune în programul regelui Béla IV de după marea invazie a tătarilor. De fapt, colonii proveneau nu atât din toate colţurile lumii, cât, mai ales – cum se poate citi în numeroasele diplome ale epocii –, „din ţările învecinate”, şi chiar şi aceştia se stabileau nu în primul rând în ţinuturile cele mai pustiite din interiorul ţării, ci cu precădere pe teritoriile cu o populaţie din capul locului rară, în zonele împădurite şi muntoase de margine, în mare parte încă nelocuite.

O nouă caracteristică a acestui al doilea val de colonizări este că, în general, nou-veniţii nu mai erau asimilaţi de populaţia maghiară, cum s-a întâmplat cu primii colonişti, ci ori s-au integrat în statul ungar păstrându-şi coerenţa individualităţii etnice, ori fuzionau în blocuri etnice mai mult sau mai puţin închegate de-a lungul veacurilor. Chiar şi populaţiile ce trăiau în grupuri răzleţe şi-au păstrat în condiţii mai bune identitatea etnică decât înainte. E, desigur, greu să aducem la acelaşi numitor aceste trei categorii de schimbări, căci alta era natura coeziunii în cazul saşilor, al cumanilor ori alanilor, decât în cazul populaţiei germane de la oraşe, după cum cu totul alţi factori au stat la baza formării zonelor locuite compact de slovaci, români, ruteni ori a structurării ţinuturilor de margine locuite de germani în partea de apus a Ungariei – pentru a şi schiţa astfel dintr-o suflare tabloul acelor „naţiuni” de altă limbă înşiruite pe la 1530 de Nicolae Olahus.

Indirect, numitorul comun trebuie căutat în transformarea structurală pe care o cunoaşte Ungaria feudală în interior. Prin faptul că pe la anul 1200, ca o contrapondere a puterii regale, s-au constituit într-un ritm cu adevărat neobişnuit marile latifundii şi că îşi face apariţia un element nou, problema însăşi a colonizării păşeşte într-un spaţiu de joc politic caracterizat printr-o multitudine de factori. Pe de o parte, pentru contrabalansarea puterii marilor latifundiari, regii, sub semnul unei noi concepţii de politică de colonizare, au fost obligaţi să trateze anumite grupuri de coloni ca „popoare” unitare; pe de altă parte, o dată cu apariţia oraşelor, asistăm la afirmarea unui factor ce s-a dovedit şi o forţă aparte de coeziune etnică; în cele din urmă (şi acesta e un aspect ce a influenţat populaţiile cele mai numeroase), rivalitatea dintre puterea regală şi marile domenii feudale a proiectat cu o forţă gravitaţională specifică punctul de greutate al „recrutării de populaţii” în spaţii geografice noi, spre ţinuturile de margine.

Saşi, cumani, germani

Una dintre ideile călăuzitoare ale noii epoci este principiul înscris în diplomele emise la mijlocul veacului al XIII-lea: „Fala regilor şi a principilor se întemeiază mai ales pe mulţimea popoarelor”, de ea depinde „extinderea puterii regale”. Resortul politicii sistematice de colonizare l-a constituit recunoaşterea faptului că nou-veniţii străini se pot dovedi o contrapondere economică sau militară – şi deci politică – a marilor domenii feudale în măsura în care trăiesc pe teritorii cât mai unitare şi în comunităţi etnice cât mai închise, în schimbul fidelităţii asigurându-li-se, la nivel instituţional, păstrarea „obiceiurilor proprii” – doar că de-acum acest lucru nu mai avea loc în cadrul comunităţilor săteşti răzleţite, ca în secolele al XI-lea şi al XII-lea, ci în zone locuite compact de o populaţie numeroasă. Nu e întâmplător că primul pas hotărâtor în această direcţie a fost făcut de regele Andrei II, în timpul domniei căruia dezvoltarea marilor domenii feudale, „împărţirea comitatelor şi pământurilor Ungariei şi dăruirea lor baronilor şi cavalerilor” (1217) a căpătat cu adevărat aspectul unui program. În anul 1224, suveranul a repartizat grupurilor de saşi din Transilvania, între Târnava Mare şi Olt, un teritoriu uriaş, situat la răsărit de valea Mureşului până la ţinuturile secuieşti, iar, în scopul asigurării caracterului închis al teritoriului, i-a strămutat, chiar şi pe secuii ce locuiau acolo, în colţul estic al Transilvaniei, proclamând noul principiu: „întregul popor... să fie un popor unit şi să fie supus aceluiaşi judecător”, adică să trăiască în conformitate cu privilegiile asigurate prin Andreanum, în cadrul unei autoguvernări de grad inferior. Dar, după o generaţie, nici regele Béla IV n-a mai încercat să oblige neamul cumanilor – care ceruse permisiunea de a se stabili pe pământul Ungariei – să se statornicească în acel tip de aşezări militare dispersate, aşa cum se procedase anterior cu pecenegii, ci li s-au pus la dispoziţie vaste teritorii nelocuite, între Dunăre şi Tisa şi mai spre răsărit (iniţial, chiar şi în ţinutul Crişurilor şi între Mureş şi Timiş), asigurându-li-se cadrul tradiţional de viaţă şi sistemul de cutume; în schimb, zece fruntaşi ai cumanilor au depus jurământul, în cadrul unei ceremonii nomade deosebite, „după obiceiul neamului lor”, „să apere pământul maghiarilor, ca popor credincios regelui, împotriva tătarilor şi a altor seminţii” (1246).

În primul caz, e evident vorba de interesul economic al instituţiei regale, căci impozitul de 15000 de mărci al saşilor reprezenta în sine aproximativ 9 la sută din veniturile regelui. În cel de-al doilea caz, e limpede vorba de criteriul militar, deoarece trupele cumanilor, ce puteau atinge uneori zece mii de luptători, au devenit forţa armată cea mai redutabilă a epocii arpadiene târzii. Nici că se poate închipui un contrast mai izbitor decât cel existent între saşii cultivatori ai pământului şi constructori de oraşe şi cumanii războinici şi nomazi. Ceea ce-i apropia cu toate acestea era similitudinea ordinului lor de mărime, fiind, în ambele cazuri, vorba de populaţii ce numărau mai multe zeci de mii de oameni; dar ceea ce i-a adus la acelaşi numitor a fost mai ales politica regelui faţă de ei: prin privilegiile pe care le-a acordat (cumanii le-au primit în scris în 1279), întregul „popor” a fost ridicat la rang de universitas sau communitas unitare – cum erau numite în epocă acele comunităţi juridice autonome ce dispunea de autoguvernare. În nord, în ţinuturile Popradului şi Hernadului Superior, populaţia saxonă a zonei Spis/Zips s-a format ca un al treilea „popor” de un ordin de mărime similar şi şi-a dobândit privilegiile comunitare (1271) încă din perioada care a urmat marii invazii a tătarilor. În cazul saşilor/saxonilor, nu o populaţie unitară din capul locului a fost cea care a obţinut privilegiile, ci s-a întâmplat mai curând invers, cadrul teritorial-comunitar a fost cel care, de-a lungul timpului, a dus la formarea unor zone cu un profil etnic bine definit. Grupurile imigrate aici încă dintr-o epocă timpurie erau originare, în afară de Saxonia, din cele mai diferite regiuni ale Germaniei, din Bavaria până în Turingia, mulţi venind chiar din „ţinuturile latine”, adică din Flandra. Dacă în Ungaria saşii (Saxones) erau consideraţi o „naţiune” separată, fiind în mod limpede deosebiţi de germanii ce trăiau în ţară (Alemanni, Teutonici) – aşa cum am văzut pe lista lui Nicolae Olahus –, acest lucru era o urmare directă a autonomiei lor specifice.

Drumurile s-au despărţit în Evul Mediu târziu. Autonomia saşilor/saxonilor a progresat în direcţia autoguvernării orăşeneşti, fapt care a fost de natură să conserve cele două zone cu profil naţional individualizat. Faţă de această situaţie, chiar dacă, prin colonizarea cumanilor şi a elementelor etnice alane integrate în masa acestora, s-a format o autoguvernare pe bază teritorială („scaune”), având în vedere că zona de colonizare era răzleţită în bună măsură în chiar centrul zonei etnice maghiare, asimilarea acestora începuse încă de pe la sfârşitul Evului Mediu şi s-a încheiat în cursul veacurilor al XVI-lea şi XVIII-lea.

Populaţia germană imigrată începând cu secolul al XIII-lea în oraşele pe cale de definire şi în zonele miniere a urmat un cu totul alt model. Singura tangenţă cu ceilalţi germani a reprezentat-o, şi în acest caz, noul factor al unei anumite existenţe autonome, comunitare (communitas), realizate prin măsuri privilegiale, care a fost de natură să asigure continuitatea etnică la nivel teritorial, în ciuda dispersării în colectivităţi izolate. Şi acesta nu pentru că în autonomia orăşenească s-ar fi ascuns vreun principiu „naţional”. „Persoanele de orice condiţie şi de orice limbă care se adună acolo [în oraş] să se bucure de aceeaşi libertate” – proclamă bunăoară, specific concepţiei din epocă, privilegiul acordat oraşului Beregszász/Beregovo (1274). Cu toate acestea, dacă, la mijlocul secolului al XIV-lea, populaţia majorităţii celor aproximativ cincizeci de oraşe cu privilegii a rămas, în parte sau în totalitate, germană, aceasta se explică în primul rând prin faptul că noua structură instituţională autonomă a oraşelor a reprezentat, în mod indirect, o forţă de coeziune etnică. Germanii trăiau în comunităţi separate, mai mult sau mai puţin izolate chiar şi acolo unde, la sfârşitul Evului Mediu, jumătate din populaţie era deja maghiară (de pildă, la Buda sau la Cluj), în alte părţi alcătuind „oraşe germane” separate la nivel topografic-administrativ (ca la Esztergom, Vác sau Visegrád). În total, populaţia săsească/saxonă din cele două zone compacte de locuire, alano-cumanii şi populaţia germană a oraşelor abia dacă se cifra însă la 15% din totalul de aproape un milion cât numărau persoanele aparţinând naţionalităţilor. Cea mai mare parte a acestei mulţimi se formase după un al treilea model, cu toate că modelul însuşi era o variantă a unei structuri similare.

Slovacii, românii

Dacă, în scopul simplificării lucrurilor, vom vorbi în cele ce urmează de zone de margine, avem de fapt în vedere o fâşie geografică având o adâncime de două–trei sute de kilometri – la care trebuie să socotim şi unele regiuni „interioare” cu munţi împăduriţi (de exemplu, sudul Bihorului) –, ce înconjura, în interiorul cununei Carpaţilor, începând de la valea râului Váh, spre răsărit, într-un uriaş semicerc prin Transilvania până la Dunărea de Jos, ţinutul etnic maghiar. În veacul al XIII-lea, între hotarele înseşi ale ţării şi-a făcut apariţia o anumită tensiune demografică, deoarece, în timp ce, de pildă, populaţia din zona aflată la vest de Dunărea panonică, a atins, iar în unele locuri chiar a depăşit, 20 de locuitori pe kilometrul pătrat, ţinuturile de margine continuau să fie caracterizate de o densitate de 2-3 locuitori pe kilometrul pătrat. Regiuni împădurite ale ţării continuau să fie cu totul nelocuite. În acest uriaş semicerc, viitoarele naţionalităţi abia erau reprezentate în jurul anului 1200 de două nuclee: s-au individualizat, la nord-vest, în bazinele râurilor Váh şi Nitra, zona de locuire compactă a slavilor moravi amintită mai sus (la care, dinspre răsărit, s-au adăugat în acea perioadă doar grupuri răzleţe şi rare de populaţie în ţinuturile Turiec şi Liptov, în valea Popradului), iar la sud-est, la poalele munţilor Făgăraş, pe atunci încă singura „ţară” a românilor închegată teritorial (terra Blachorum/Olachorum), la care s-au adăugat grupuri răzleţe dinspre vest, în ţinutul Haţegului.

Amintitele mutaţii social-politice care au avut loc la nivelul întregii ţări au făcut actuală, dintr-o dublă perspectivă specifică, problema populării zonelor de margine. Prima a constat în faptul că, după ce puterea regală a pierdut în mare măsură teren în ţinuturile interioare, în vechile comitate, regele s-a străduit să-şi edifice noua bază a suveranităţii sale acolo unde continua să deţină o serie întreagă de domenii cu păduri de mărimea unor comitate: „în pădurile cu vânat ale sfinţilor regi” (cum erau numite chiar şi în acea epocă – 1248, 1271 – ţinuturile dinspre răsărit de domeniul Zvolen, mari cât nişte părţi de ţară, ce se întindeau până spre lanţul Carpaţilor). Colonizările sistematice în aceste zone în cea mai mare parte „nelocuite” au fost iniţiate de regele Béla IV şi continuate de succesorii acestuia, fiind finalizate mai cu seamă de dinastia de Anjou. Ne putem da seama de dinamica iniţială a colonizărilor dacă avem în vedere că în jurul anilor 1250 în bazinul râului Turiec existau, la poalele munţilor, doar 30 de mici aşezări slave, pentru ca, la moartea regelui colonizator, spre 1270, să se înfiripe deja nucleul celor 70 de sate care, ulterior, spre mijlocul veacului următor, au transformat întregul bazin în ţinut agricol.

Al doilea resort al mutaţiei amintite a fost însă că, dacă tot nu s-a reuşit să se stopeze extinderea marilor domenii feudale, regii au donat în aceste zone „păduri cu totul neumblate şi nelocuite” de mărimea unor părţi de comitat, cu scopul – aşa cum stă scris într-unul dintre numeroasele documente de danie – ca proprietarul „să defrişeze pădurea şi s-o transforme în teren agricol”, să întemeieze sate şi „să strângă norod” (1269) (e vorba de pădurea ce se întindea între râul Hibe şi ţinutul Spís/Zips din comitatul Liptov). Această indicaţie nici nu trebuia de altfel să fie dată, căci valoarea daniilor o constituia „norodul”. Timp de secole, regele şi domeniile feudale rivalizau în atragerea de mase de colonişti, din care, cu timpul, a luat naştere poporul slovac. În acest sens, dinamica începuturilor e evidenţiată de faptul că întâmplător chiar beneficiarul daniei amintit mai înainte, strămoşul familiei Szent-Ivány, a întemeiat, el singur, în doar două decenii, şase sate în „pădurea nelocuită”.

Afluxul de colonişti pornea de dincolo de Carpaţi, la miazănoapte cu precădere din ţinuturile morave – şi, de-a lungul acestora, din cele cehe, poloneze şi rutene – în proporţii tot mai importante, căci rivalitatea semnalată se exercita în sensul scăderii dărilor nobiliare. Pe domeniul regal din comitatul Liptov, „starea libertăţii” (status libertatis) populaţiei era, încă de la măsurile luate în 1265, similară cu situaţia existentă în zonele interioare în perioada anilor 1350. Dar şi marile domenii feudale au învăţat ca – în conformitate cu îndrumările din anul 1313 privind colonizarea – „să asigure [coloniştilor] o libertate de natură să poată fi strânşi la un loc”. În ţinuturile slovace în formare, denumirea de origine cehă a satului realizat prin defrişare a fost lehota, care înseamnă „uşurare”, „înlesnire”. Forţa motrice a acestui proces a căpătat noi valenţe prin faptul că în aceste zone colonizarea a devenit din ce în ce mai mult o „întreprindere”: întreprinzătorii – şoltuzii – care se îndeletniceau cu colonizarea aduceau cu ei de dincolo de Carpaţi, pe baza contractelor încheiate cu proprietarii de pământ, populaţii ale unor sate întregi. După 1300, de pildă, Máté Csák, cel mai important rival al puterii regale, a început, cu concursul şoltuzilor, să populeze cu sate de moravi ţinutul Zilina din zona nordică, până atunci nelocuită, a comitatului Trencín. De unde provenea afluxul de colonişti în zonele mai răsăritene e un aspect ce reiese cu claritate dintr-un hrisov din ţinutul Spís: strămoşul familiei Görgey a câştigat dreptul de a deţine în proprietate noi „păduri nelocuite” (1256) „pentru că a strâns noroade din ţările învecinate [...] mai ales din Polonia şi Rutenia”. Diferitele elemente etnice de origine slavă au cunoscut, de-acum în interiorul arcului carpatic, fenomenul de integrare într-un grup etnic coerent, cu o limbă aflată într-un proces de unificare, ce utiliza, chiar şi în veacul al XIV-lea, străvechea denumire colectivă slovenin a slavilor, începând să folosească pentru sine numele individualizator „slovac”, „slovaci” abia în cursul secolului al XV-lea. Procesul de formare ca etnie s-a prelungit până în epoca modernă, căci în satele din zona Carpaţilor Mici formate prin colonizare nici măcar în jurul anilor 1530 nu trăiau slovaci, ci cehi, Nicolae Olahus – după cum am văzut – considerîndu-i o „naţiune” separată.

În zona opusă a arcului carpatic, migraţia românilor prin trecătorile Munţilor Făgăraşului şi Cibinului – prin „ţinuturile vlahilor” – a cunoscut o revigorare tot după marea invazie a tătarilor. În general, deplasările de populaţie au fost favorizate de aceeaşi rivalitate ca şi în nord: puterea regală a căutat „să-i strângă” pe români ca – iniţial – exclusiv „populaţii crăieşti” (ale căror elemente războinice mergeau la luptă alături de secuii şi pecenegii cu care se învecinau) pe domeniile recent dobândite la poalele Carpaţilor Meridionali. Marea proprietate feudală şi-a făcut însă şi aici apariţia de redutabil competitor. Înaintarea spre nord a românilor e semnalată cu exactitate de autorizaţiile de stabilire în zonă obţinute de proprietarii ecleziastici şi laici. În ţinutul Aiudului, de pildă, primele aşezări româneşti au luat fiinţă în epoca de după 1272 pe proprietatea capitlului de la Alba Iulia. Aceasta a fost zona în care, între 1270 şi 1294, şi-au făcut apariţia, şi pe domeniile voievodului Transilvaniei, şi pe cele ale episcopului, situate în zona sudică a Bihorului, venind dinspre Muntenia, de-a curmezişul comitatului Alba de Jos, cei dintâi colonişti români, iar ce primele grupuri de români au fost chemate înspre zonele mai nordice ale comitatului Hunedoarei, de-a lungul amintitelor cnezate regale din regiunea Haţeg, de către neamul Ákos (1292). În zadar a încercat Andrei III să restaureze dreptul exclusiv al puterii regale de a face colonizări atunci când a hotărât ca toţi românii de pe domeniile nobiliare „să fie strânşi” pe domeniul de la Secaş (1293) aflat la poalele Munţilor Cibinului (1293), căci în Transilvania şi Bihor colonizările masive din secolul al XIV-lea erau deja de resortul domeniilor nobiliare. După aceasta, parcă pentru a continua competiţia, Carol Robert a organizat uriaşe domenii noi în parte spre miazănoapte, în codrii seculari ai Maramureşului (primul voievod apare aici în jurul anului 1326), în parte spre miazăzi, în comitatele Timiş, Caraş şi în banatul Severinului. Prin aceasta, semicercul zonei geografice a imigraţiei româneşti se şi definise. Ritmul acestui proces e evidenţiat de faptul că, în timp ce în secolul al XIII-lea izvoarele scrise vorbesc de doar 10 aşezări româneşti permanente, în prima jumătate a secolului următor îşi f<%-3>ac apariţia 29 de noi sate, iar în a doua jumătate a secolului un număr de 217.

Aşezarea românilor şi formarea etniei slovace nu doar că au constituit două faţete ale aceluiaşi proces, dar s-au desfăşurat şi într-un mod asemănător prin aceea că, dacă în cazul slovacilor recrutarea coloniştilor era în multe locuri realizată de şoltuzi, în cazul românilor grupuri compacte mai mici sau mai mari (de multe ori, foarte numeroase) se stabileau în zonă sub conducerea voievozilor şi a cnejilor. Cu singura deosebire că, în timp ce primii erau simpli „întreprinzători”, de cele mai multe ori germani, ceilalţi erau în acelaşi timp mai marii propriului lor grup, calitate pe care şi-o păstrau şi după întemeierea aşezării, căci epoca – aşa cum am văzut – respecta „obiceiurile poporului”. Cnezatele româneşti au rămas unităţi cutumiare primare, ajungând, până în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, să se integreze, în primul rând pe marile domenii regale, în Maramureş, ca şi în ţinuturile Hunedoarei, Timişului, Caraşului, Severinului, în autonomii teritoriale primare, în „universităţi [comunităţi] cneziale”, unde cuvântul decisiv îl aveau „cutumele românilor” (mores, leges Olachorum).

Această autoguvernare primară cunoştea, desigur, diferite grade în funcţie de districte, domenii nobiliare sau grupuri de sate, deosebindu-se bunăoară de autoguvernarea saşilor şi prin aceea că se întemeia nu pe cutumele „poporului” român, ci pe cutumele locale a numeroase grupuri independente, autoguvernarea fiind de competenţa unei pături superioare, care, în cea mai mare parte, mai devreme ori mai târziu, era asimilată de nobilimea maghiară.

Într-o fază istorică ulterioară, în secolul al XIV-lea, a început imigrarea populaţiei rutene prin trecătorile Carpaţilor Păduroşi înspre ţinuturile de nord-est, unde – în opoziţie cu grupurile răzleţe care s-au asimilat în masa populaţiei slovace răsăritene – se defineşte spre sfârşitul Evului Mediu profilul unei noi „naţiuni”. Formele de stabilire în zonă erau atât de asemănătoare cu cele ale românilor, încât erau denumite, în mod similar, şi „drept românesc” (ius Valachicum). La origine, vlah (de aici, ungurescul oláh) nu era atât o denumire etnică, ci însemna „păstor muntean”.

În sfârşit, pentru o imagine completă, trebuie să amintim şi de un aflux dinspre apus, de apariţia unor colonişti germani în zona de graniţă, proces început tot în veacul al XIII-lea, care se deosebeşte însă, prin trăsături specifice, de modul de stabilire în teritoriu a saşilor/saxonilor şi a populaţiei germane de la oraşe, iar, la origine, chiar şi de al celor amintiţi mai înainte. Colonizarea în cursul secolelor a teritoriului Burgenlandului de azi cu populaţie germană a fost, de-acum în afara oricărei „competiţii”, exclusiv opera marilor proprietari de pământ din Ungaria apuseană.

La baza tuturor acestor colonizări n-a stat cu precădere nici un fel de mişcare spontană de populaţie, şi cu atât mai puţin au fost ele acţionate de vreun resort latent de etnogeneză; era de fapt vorba de un proces de expansiune. Afluxul acestor elemente etnice „înspre interiorul” arcului carpatic era direct proporţional cu extinderea sistemului de latifundii regale şi nobiliare „înspre exterior”, spre hotarele ţării, unde – aşa cum se poate citi în articolul 45 al legii din 1495 ce oglindeşte concepţia medievală târzie care a stat la baza ei – până şi „schismaticii” (ortodocşii), adică românii, rutenii, sârbii „locuiesc în ţinuturile lor, potrivit propriilor obiceiuri, la chemarea şi cu chezăşia maiestăţii sale regelui, a voievozilor, banilor şi a altor mari demnitari ai ţării”. (Prezenţa sârbilor printre naţionalităţile amintite constituie un element mai nou, afluxul în grupuri, dinspre miazăzi, al acestora, început la mijlocul secolului al XV-lea şi orientat spre diferite zone ale ţării, printre altele până în insula Csepel [Ráckeve], nefiind de aceeaşi natură cu celelalte, ci constituie de-acum prologul unei mişcări de populaţii de un tip nou: refugierea din faţa expansiunii turceşti.) Comun în aceste zone de margine şi deosebit atât de colonizările la care au avut loc înainte de anul 1200, cât şi de zonele şi enclavele autonome apărute după 1200 este faptul că, de-a lungul veacurilor, de jur împrejur s-au format „naţiuni” aflate în contact direct cu un fond etnic înrudit sau similar şi care au beneficiat de o neîncetată primenire din partea acestuia.

Popor şi „naţiune”

Naţionalităţile Ungariei reprezentau la sfârşitul Evului Mediu 20-25 la sută din totalul populaţiei de aproximativ 4 milioane de locuitori. Chiar dacă nu în accepţiunea modernă a termenului, în epoca respectivă acestea erau într-adevăr considerate „naţionalităţi”. Într-o cronică belgiană, se poate citi că în anul 1447 un grup de valoni din Ungaria au făcut o vizită la Ličge, unde au povestit că strămoşii lor au fost bine primiţi de regele ungar, care le-a dat pământ şi le-a pus în vedere să nu-şi uite limba. În epocă, limba era considerată într-adevăr ca un dat sau o calitate întru totul „fireşti”. Ascendenţa era iniţial exprimată şi de termenul latinesc natio, un derivat al verbului nascor „a se naşte”, aflat în strânsă relaţie etimologică cu conceptul de natura „natură”. Aşa cum am văzut, Nicolae Olahus considera şi el că limba este cel mai însemnat criteriu de definire a „naţiunii”: „vorbesc cu toţii limbi deosebite”. În aceeaşi măsură, „obiceiurile” popoarelor au fost considerate de-a lungul întregului Ev Mediu ca un drept uman inalienabil, o caracteristică firească. După cum nu era nici o contradicţie în faptul de a fi bunăoară, după naţionalitate, italian (natione Latinus) şi în acelaşi timp maghiar (Ungarus) – aşa cum se vorbea încă din 1204 despre un abate de la mănăstirea Somogyvár. În sursele medievale, „străin” (alienus, extraneus) însemna totdeauna „originar din altă ţară”. Conform concepţiei din epocă, duzina de nationes compuneau împreună „poporul” Ungariei.

Ugrás az oldal tetejére