nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Interviu cu László Makkai realizat de János Pótó

COLONIZAREA TRANSILVANIEI

– Una dintre problemele cele mai controversate ale istoriei Transilvaniei, acea parte de ţară cu un destin atât de greu încercat, este data stabilirii pe acest teritoriu a etniilor ce trăiesc în prezent acolo. Cum a avut loc colonizarea Transilvaniei şi ce populaţii au găsit aici descălecătorii maghiari?

– Conform protocronicii maghiare datând de la sfârşitul veacului al XI-lea, maghiarii alungaţi din Atelkuz de către pecenegi au pătruns mai întâi în Transilvania, de unde au pus stăpânire pe întregul Bazin Carpatic. Dintre maghiarii care au ocupat Transilvania, un trib sau o fracţiune dintr-un trib a rămas pe loc, stabilindu-se în partea de nord a Transilvaniei, într-o structură de cinci „generaţii”/neamuri. Tradiţiile lor de strădescălecători au fost imortalizate de Anonymus. Unele familii din cele cinci „generaţii” /neamuri au trăit în acest ţinut până în pragul epocii moderne, nu o dată până în zilele noastre. Nu ştim cu precizie dacă de la bun început conducătorul acestui trib a fost un gyula, căpetenia secundă în cadrul uniunii maghiare de triburi; sigur e însă faptul că, cel puţin cu începere din anul 925, gyula, pe nume Bogát, a preluat conducerea populaţiei maghiare stabilite în partea de nord a Transilvaniei.

La întrebarea pe cine au găsit descălecătorii maghiari în Transilvania, nu putem răspunde decât pe baza analizei surselor arheologice şi toponimice, adică a descoperirilor făcute în cadrul săpăturilor şi a materialului oferit de denumirea aşezărilor. Din examinarea izvoarelor arheologice, reiese că, în istoria Transilvaniei dinaintea descălecării ungurilor, Mureşul constituia, incontestabil, o linie despărţitoare. În nord, având ca centru ţinutul Sălajului de azi, dar întinzându-se până spre Cluj, trăia o populaţie slavă cu trăsături probabil slave răsăritene, dar dezvoltată într-un puternic context avar şi organizată într-o structură aristocratică. Această populaţie s-a contopit cu ungurii, pesemne chiar şi cu aristocraţia maghiară. Până şi în familiile din care au provenit demnitarii gyula întâlnim numeroase nume de persoane de origine slavă, ca de pildă Zombor, care provine din cuvântul slav zombru „zimbru”, ori Prok, numele ultimului gyula, care în ungureşte înseamnă „rămăşiţă”, adică copil de sex masculin născut tardiv.

De la Mureş spre sud, trăiau, supravegheaţi de oşteni bulgari, lucrătorii în minele de aur şi sare ai imperiului bulgăresc. A fost scos deja la lumina zilei inventarul arheologic al câtorva aşezări, reieşind, fără putinţă de tăgadă, că la cumpăna dintre veacurile al IX-lea şi al X-lea aceşti lucrători şi soldaţi foloseau arme şi unelte de provenienţă bulgărească.

În ce priveşte luarea în stăpânire a Transilvaniei, şi în literatura istorică maghiară au fost formulate opinii diferite. S-a presupus de mai bine de două sute de ani încoace că ungurii au ocupat Transilvania în mai multe etape. Unii cercetători au fost de părere că acest lucru a avut loc dinspre sud, pe linia Mureşului, alţii – pe baza afirmaţiilor lui Anonymus – că a avut loc dinspre nord, din direcţia zonei Nyírség, Ţinut nisipos din zona de confluenţă Someş -Tisa, situată în partea de nord- est a Câmpiei Tisei din Ungaria (n.t.). Şi eu consider plauzibilă această ipoteză din urmă , dar numai în cazul gyulei şi al suitei sale, care au preluat conducerea ungurilor ce trăiau deja acolo. Putem întâlni nu doar în Transilvania, ci şi în zona Nyírség sate care au în componenţa toponimului lor numele lui Bogát, primul gyula.

O altă întrebare controversată este şi aceea dacă ungurii au ocupat partea de sud a Transilvaniei în epoca descălecatului în acelaşi timp cu părţile nordice ale acesteia sau – şi înclin şi eu spre această ipoteză – au pus stăpânire pe ea abia mai târziu, în mai multe etape. Cu greu se poate crede de altfel ca suveranul bulgar, ţarul Simeon (893–927) – care preluase prin cucerire de la imperiul bizantin aproape întreaga regiune balcanică –, să-şi fi lăsat fără apărare importantele mine de sare şi aur. Multă vreme, ungurii – cu toate că bizantinii au încercat de mai multe ori să-i convingă – n-au îndrăznit să se ridice la luptă împotriva alianţei pecenego-bulgăreşti. Bizanţul a încercat, şi el, în repetate înduri să desfacă această alianţă – dorind să şi-i atragă pe pecenegi, neliniştit de cuceririle lui Simeon –, dar fără folos. Bogát a izbutit însă să se alieze cu pecenegii, reuşind, pe baza acestei alianţe, să ocupe în 927 sudul Transilvaniei, iar, mai târziu, succesorul său, Zombor, Banatul de azi.

Teritoriul, de-acum mărit, controlat de gyula a devenit din ce în ce mai independent, separându-se de uniunea de triburi aflată sub conducerea lui Árpád şi alor lui. Iar aceasta s-a manifestat în primul rând în politica externă a gyulei. După înfrângerea suferită la Augsburg în 955, partea maghiarilor condusă de Árpád şi ai săi s-a orientat spre Occident, solicitând papei de la Roma, în 962, un episcop care să-i convertească. În ce-l priveşte, gyula, care avea în stăpânire Transilvania şi Câmpia Tisei, s-a botezat la Bizanţ după 948 – naş i-a fost împăratul Constantin VII Porphyrogenetos –, cu aceeaşi ocazie aducându-l cu sine şi pe episcopul grec Hierotheos pentru convertirea supuşilor săi. Izvoarele bizantine subliniază în mod deosebit că, în timp ce ungurii dinspre apus au dus între 961 şi 970 numeroase lupte împotriva Bizanţului, gyula n-a mai atacat niciodată Bizanţul, a rămas credincios creştinismului bizantin, credinţei sale de rit grecesc, procedând chiar la răscumpărarea de la maghiarii apuseni a prizonierilor şi la eliberarea lor.

– Ungurii descălecători au găsit aşadar în Transilvania o populaţie slavă. În Transilvania medievală, trăiau trei nationes, maghiarii, secuii, şi saşii, respectiv un al patrulea neam, românii. Când s-a stabilit în Transilvania fiecare etnie?

– Avem de-a face în acest caz cu nişte probleme complicate, cea a românilor şi a secuilor. Colonizarea saşilor în schimb nu ridică nici un fel de dificultăţi. Interesant e faptul că din punct de vedere etnic primele date sigure de care dispunem se referă tocmai la saşi, populaţie stabilită aici cel mai târziu. Saşii s-au aşezat în Transilvania în jurul anului 1160, la chemarea lui Géza II, în zona dintre Olt şi Târnave. Aşezările lor s-au extins continuu. În 1224, Andrei II le-a reunit aşezările, organizându-le într-un fel de teritoriu autonom cuprins între localitatea Orăştie şi zona Trei Scaune (Covasna de azi). În acelaşi timp, secuii care locuiau pe acest teritoriu au fost aşezaţi mai spre răsărit, în ţinuturile pe care le ocupă azi.

Acesta e primul punct accesibil ce poate fi considerat ca sigur în istoria colonizării secuilor. Aceştia trăiau aşadar înainte de anii 1220 de-a lungul Oltului şi a Târnavelor. Lucru confirmat şi de toponimie, căci o parte importantă a numelor de locuri de pe teritoriul săsesc e de origine maghiară, ca bunăoară Hortobágy/Hîrtibaciu, Lajos Kiss, în Földrajzi nevek etimológiai szótára, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1983, afirmă că, spre deosebire de toponimul Hortobágy din Ungaria, etimologia toponimului Hortobágy din Transilvania poate fi germană: Hart-Bach – n.t.>, Homoród/Homorod, Halmágy/Hălmeag, Sárkány/Şercaia etc. Însuşi toponimul Szászváros/Orăştie – căruia saşii îi spun Bros sau Broos – este în aceeaşi situaţie, deoarece poate fi explicat prin cuvântul maghiar város „oraş”.

Legat de aşezarea secuilor, circulă o puzderie de legende. Acestea fac trimitere la tradiţiile înregistrate de Anonymus şi Simon de Kéza, conform cărora, de pildă, secuii sunt rămăşiţe ale hunilor retraşi în Transilvania. Această afirmaţie însă nu e confirmată de nimic altceva; mai mult decât atât, după descălecatul ungurilor, se pare că secuii locuiau prin zona comitatului Bihor. Aşezările din ţinutul secuiesc şi-au căpătat denumirea nu de la triburi sau persoane, ci – în mod surprinzător – de la nume de locuri. Scaunul cel mai important, Udvarhelyszék / scaunul Odorhei, purta numele de Telegdszék / scaunul Tileagd, o aşezare cu numele Telegd / Tileagd neexistînd până în zilele noastre decât una singură: cea din comitatul/judeţul Bihor. În aceeaşi situaţie se află, de pildă, Medgyes / Mediaş, Kézd / Chizd, Sebes / Sebeş, Orbó / Orbo etc., care, la origine, sunt toponime din ţinutul săsesc, dar nu ca nume de localităţi, ci ca denumiri ale scaunelor secuieşti: Sepsiszék/scaunul Şepşi, Kézdiszék/scaunul Chizdi, Orbaiszék / scaunul Orbai. În ţinutul secuiesc, nu se întâlnesc toponime ca Sebes/Sebeş, Orbó/Orbo, Kézd/Chizd, ele fiind prezente în denumirile scaunelor, ceea ce însemnă că provin din zona unde se întâlnesc aceste toponime, adică din ţinutul săsesc. Numele Medgyes/Mediaş s-a menţinut în numele unei „generaţii”/ neam (nemzetség) secuieşti.

În legătură cu originea secuilor, au existat şi continuă să existe interminabile discuţii. Părerea mea este că strămoşii secuilor sunt cele trei triburi cabare care s-au alăturat maghiarilor în momentul desprinderii lor din imperiul chazar. Urme referitoare la acest lucru întâlnim încă de la Anonymus; el afirmă că locuitorii Bihorului au fost după descălecat chazari. Secuii nu sunt aşadar anteriori altor maghiari. După toate probabilităţile, Ştefan I i-a colonizat pentru apărarea graniţelor în zona Tîrnavelor şi a Oltului, în viitorul ţinut săsesc, după ocuparea regiunii stăpânite de gyula.

A treia mare problemă a populării Transilvaniei o constituie apariţia etniei româneşti. Discuţia se poartă în acest sens în jurul teoriei aşa-numitei continuităţi daco-romane: adică ce s-a întâmplat mai târziu cu armata şi colonii – contopiţi cu dacii – ai lui Traian, care a cucerit Dacia în 106? Ştim că în 271 împăratul Aurelian a golit Dacia şi – conform afirmaţiilor unanime ale istoricilor din epocă – întreaga populaţie romană a strămutat-o în regiunea de la sudul Dunării de Jos. „Populaţia romană” poate să însemne în acest caz armata, poate să însemne populaţia oraşelor, dar poate însemna – într-un sens cu mult mai larg – şi întreaga populaţie romanizată, care – temându-se de barbarii germani ce stăteau să năvălească – se poate să fi urmat armata şi administraţia. Acest lucru e cu atât mai verosimil cu cât Aurelian a întemeiat o nouă, a doua Dacie la sud de Dunărea de Jos, cu numele de Dacia Ripensis [de amintit şi Dacia Mediterranea, întemeiată tot de el – n.t.]. De bună seamă pentru ca, pe de o parte, numele să continue tradiţia, iar, pe de altă parte, să asigure statornicirea populaţiei care, părăsind Dacia, şi-a aflat o nouă patrie, o nouă Dacie.

– Există diferite teorii privind originea poporului român, respectiv despre ce s-a întâmplat cu populaţia romanizată strămutată din Dacia. Conform punctului de vedere oficial din România – după cum ştim –, cele două etnii reprezintă unul şi acelaşi lucru, dacii romanizaţi sunt deci strămoşii românilor.

– Din acest punct de vedere, e demnă de atenţie teoria remarcabilului arheolog român de la începutul secolului, Vasile Pârvan, privind faptul că, venind dinspre nord, albanezii s-au stabilit pe teritoriul pe care-l ocupă în zilele noastre în jurul anului 300. E evident că albanezii nu sunt băştinaşi pe ţărmul Adriaticii, căci cel mai mare râu din Albania, Vjose, poartă nume slav, dar şi azi se duc discuţii privind momentul şi modul în care s-au stabilit în această zonă. Întrucât, în jurul anului 600, în Albania de azi au locuit slavi, de bună seamă că albanezii s-au aşezat acolo abia după aceea. Anterior, trebuie să fi trăit pe altundeva. Poate că nu e prea îndrăzneaţă ipoteza conform căreia strămoşii albanezilor trebuie căutaţi printre cei strămutaţi din Dacia. În limba albaneză, găsim de altfel o mare cantitate de cuvinte de origine latină, în schimb gramatica limbii e – ca şi limba dacă – de origine tracă, şi nu latină, ca în cazul limbii române. Cantitatea mare de cuvinte împrumutate din latineşte dovedeşte că populaţia a trăit vreme îndelungată sub influenţă romană, dar nu într-atât încât să se schimbe gramatica limbii.

Formarea poporului român se află în cea mai strânsă legătură cu ocupaţia străveche a românilor, păstoritul transhumant. Caracteristic în această privinţă este că vara turmele sunt duse la păscut în munţi, iar iarna pe ţărmul mării sau în văile râurilor mari, într-o continuă mişcare de du-te-vino între munte şi şes. Acest lucru nu înseamnă desigur că erau nomazi. Depinde de relaţiile politice, de securitate în general dacă păstorii sunt nomazi sau transhumanţi. Sunt nomazi în vremuri de război, tulburi, când îşi duc întreaga familie în munţi, respectiv în văile cursurilor de apă, dar, în perioada de pace, când familia se stabileşte într-un sat la poalele munţilor şi doar păstorii îşi duc turmele la şes, pe păşunile de iarnă, respectiv, primăvara, pe păşunile alpine, acelaşi popor practică transhumanţa.

După opinia eminentului istoric român Petre Panaitescu, păstoritul transhumant nu e posibil decât pe coastele sudice şi estice însorite ale munţilor. El afirmă că nu există în Balcani păstor atât de nepriceput care să-şi ducă turmele pe versantele nordice ale Carpaţilor Meridionali, adică pe povârnişurile dinspre Ardeal ale acestora, căci acolo păşuni nu sunt. Trebuie aşadar să spunem că teritoriul de formare a poporului român cuprinde partea sudică a Carpaţilor Meridionali, aşadar zona nordică a ţinutului muntenesc al României de azi, Munţii Banatului, respectiv ţinutul muntos de la graniţa Serbiei şi Bulgariei de azi, unde – deşi aici nu trăiesc români – întâlnim cu sutele nume româneşti medievale de locuri. Dovezile toponimice localizează aşadar fără echivoc formarea fiinţei etnice româneşti pe aceste teritorii, adică în ţinuturile cuprinse între Carpaţii Meridionali şi regiunile muntoase de la graniţa dintre Serbia şi Bulgaria. De aici, ca urmare a presiunii exercitate de slavii ce veneau dinspre nord, mari mase s-au retras spre sud, până în Thessalia, unde însă nu li se poate căuta ţara de origine, deoarece limba de bază a acestui ţinut e greaca, în timp ce româna este o limbă romanică. Limba română s-a putut forma doar pe un teritoriu unde latina a constituit limba dominantă, adică în regiunile dinspre nord de Sofia, ce aparţinuseră imperiului roman.

În diplomele cancelariei regale, românii îşi fac apariţia în Transilvania o dată cu secuii şi saşii, la începutul veacului al XIII-lea. Ei însă ar fi putut fi prezenţi acolo indiferent de când îi amintesc pentru prima oară diplomele rămase până la noi. Doar că toponimia dezminte că ar fi existat români oriunde în Transilvania – cu excepţia Haţegului şi Făgaraşului – înainte de marea invazie a tătarilor (1241–1242). (Primul toponimic de origine românească apare în Transilvania spre 1360, şi anume e vorba de localitatea Nucşoara [In C. Suciu, Dicţionar, figurează anul 1394 – n.t.] dinspre partea de sud a comitatului Hunedoara, existentă până azi.) Toate acestea sunt dovedite şi de faptul că românii – în calitate de membri ai formaţiunilor grănicereşti, împreună cu secuii şi saşii – erau legaţi de domeniile regale. Până şi în jurul anului 1290, doar în situaţii cu totul speciale permiteau regii strămutarea din aceste regiuni a celor care-şi îndeplineau serviciul în cadrul acestor formaţiuni. Mai mult decât atât, românii strămutaţi spre nord fără permisiunea regelui sunt, printr-o dispoziţie, chemaţi înapoi, pe domeniul regal, de dimensiunile unei jumătăţi de comitat, de la Székes, situat pe malul stâng al Mureşului, faţă în faţă cu Alba Iulia.

Stabilirea în proporţii de masă a românilor în partea de nord a Transilvaniei are loc după marea invazie a tătarilor. De altfel, conform unui martor ocular, canonicul orădean Rogerius, acest eveniment a lovit în primul rând Transilvania. Când, după retragerea tătarilor, maestrul Rogerius a străbătut Transilvania, peste tot a văzut doar sate pustiite, oraşe prefăcute în cenuşă, grămezi de cadavre, locuitori ascunşi prin păduri. Poate că în Transilvania sunt cele mai dese cazurile de toponimice formate cu termenul telek, pe care l-au folosit ungurii în acea perioadă pentru desemnarea aşezărilor odinioară locuite, dar de atunci pustiite, nelocuite (Rigótelke/Rigotheleke, Vidacstelke/Vidachteleke etc.), fenomen lingvistic ce dovedeşte o dată mai mult devastările provocate de invazia tătarilor. Aceste toponimice fuseseră folosite anterior fără elementul postpus -telek; după invazia tătarilor însă, acest element e anexat, ca o dovadă a faptului că aşezarea este nelocuită. Astfel de cazuri se întâlnesc în cea mai mare parte în Câmpia Transilvaniei, în zona dintre Someşul Mare şi Mureş, ţinutul cel mai devastat de tătari. În această regiune s-a stabilit în cursul veacului al XIV-lea un mare număr de români.

Fixarea lor în aceste ţinuturi are şi o cauză specială. Pe platourile înalte ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni se găsesc mari păşuni alpine lipsite de copaci, unde animalele puteau fi duse la păscut vara. În zona Bihorului însă, unde românii s-au stabilit în secolul al XIV-lea, munţii abia depăşesc înălţimea de 1000 de metri, fiind de aceea acoperiţi de păduri. Aici, păşunile pot fi realizate doar prin despăduriri. Spaţiile despădurite sunt însă năpădite iar şi iar de pădure, astfel încât trebuie pârjolite fără încetare. Turmele pasc vegetaţia fragedă a pădurii pe cale să se formeze din nou, lăsând mărăcinişurile, care cuprind apoi întreaga suprafaţă; în această situaţie, pentru realizarea din nou a păşunii, e nevoie să se muncească din greu. De aceea, românii care plecau iarna în transhumanţă din Munţii Bihorului spre Câmpia Transilvaniei nu se prea întorceau cu tragere de inimă în acest mediu sălbatic. Aşa a apărut în veacul al XIV-lea în Câmpia Transilvaniei puzderia de sate gemene româneşti şi ungureşti: Oláhbogát/Bogata Românească/Bogata de Jos, Magyarbogát/Bogata Ungurească/Bogata de Sus etc. Aşadar, românii, care până atunci se ocupaseră doar cu păstoritul, s-au stabilit definitiv la marginea satelor ungureşti.

Într-o ţară cu populaţie în scădere, această situaţie a convenit marilor proprietari de pământ. Numeroase date dovedesc că marii latifundiari maghiari au construit plini de râvnă un mare număr de biserici de lemn pentru supuşii lor.

Situaţia socială a românilor din ţinuturile Făgăraşului şi Haţegului, stabiliţi acolo poate încă din veacul al IX-lea, cunoştea o evoluţie deosebită faţă de cea a românilor din Câmpia Transilvaniei. Aceştia făceau parte din formaţiunile grănicereşti şi aveau tot atâtea privilegii ca şi secuii. În anii 1290, în dietele transilvănene se vorbeşte de comunităţi (universitas) ale [nobilimii] maghiare, ale saşilor şi românilor, românii fiind aşadar socotiţi în această perioadă o comunitate liberă şi care se bucură de privilegii.

– În acea epocă, situaţia etnică şi socială se află aşadar în strânsă interdependenţă.

– Da, dar există şi deosebiri. Între secui şi români, deosebirea era că, în timp ce secuii erau cu toţi sub arme, apărându-şi aşadar cu toţii libertatea, în cazul românilor doar cnejii erau sub arme, ocupaţia celorlalţi fiind păstoritul, respectiv muncile gospodăreşti. Cnejii nu erau latifundiari, ci şefi ai comunităţilor locale, îndeplinind aceleaşi funcţii ca juzii (iudex sedis/székbíró) sau căpitanii (capitaneus maior exercitus/székhadnagy) din scaunele secuieşti de judecată. Cu timpul însă, cnejii – pe baza meritelor obţinute în războaie – au fost trecuţi în rândul nobilimii maghiare, o parte însemnată trecând la catolicism sau chiar maghiarizându-se. Dintre familiile aflate în această situaţie, pot fi amintite Drágffy, Hunyadi, Kendefi, Majláth sau Jósika, dintre ei ridicându-se şi un episcop catolic. Procesul istoric prin care au devenit latifundiarii propriului popor a mers paralel cu trecerea românilor de rând – care iniţial se bucuraseră de aceeaşi libertate ca şi ei – în categoria iobagilor.

Un proces aproape similar s-a petrecut şi printre saşi. Conducătorii ridicaţi din rândul comunităţilor săseşti, greavii (Gräben/comites), după ce au primit feude, s-au maghiarizat şi ei, din rândurile lor ridicându-se familii aristocratice maghiare ca, de pildă, Geréb de la Vingard, care a acces până la scaunul voievodal al Transilvaniei.

Etnia şi situaţia socială au cunoscut aşadar o strânsă interdependenţă. Secuii s-au bucurat de autonomie aproape similară unei etnii individualizate, saşii, desigur, ca o etnie aparte şi o pătură care beneficia de privilegii, iniţial şi românii bucurându-se de autonomie, până când înnobilarea cnejilor a pus capăt acesteia, divizându-i pe români în latifundiari şi iobagi. Aşa a devenit Transilvania un teritoriu pestriţ din punct de vedere etnic, religios şi social, ceea ce ulterior a avut ca rezultat un folositor schimb cultural între diferitele neamuri şi pături sociale, dar şi, nu o dată, fricţiuni.

Ugrás az oldal tetejére