részletes keresés


nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)
Untitled Document

Elek Benkő

SCRIEREA RUNICĂ SECUIASCĂ

Cercetările recente

Dispunem de relativ puţine date şi documente scrise despre scrierea runică secuiască din Evul Mediu. Consecinţa regretabilă a acestei situaţii este că în prezent nu avem încă o imagine coerentă în ce priveşte perioada şi împrejurările istorice ale apariţiei acestei forme speciale de scriere.

Una dintre direcţiile decisive ale cercetărilor concordă în a considera o parte însemnată a semnelor runice ca fiind de origine turcică (türk), o proporţie mai redusă fiind, conform acestei opinii, de factură grecească şi glagolitică (se numeşte astfel vechea scriere slavă, anterioară scrierii chirilice). Alfabetul secuiesc ca atare trebuie să fi fost însă rezultatul unei evoluţii interne de durată, evoluţie ce ar fi putut avea loc fie încă în ţinuturile dinspre miazănoapte ale Mării Negre (în Sciţia pomenită de sursele medievale), fie mai târziu, în Bazinul Carpatic.

Pe lângă această concepţie solidă, ştiinţifică, au fost publicate nu puţine „rezultate ale unor cercetări” de dată mai recentă, care-şi propun să dea un răspuns la problematica scrierii runice pe baza teoriei „înrudirii sumero-maghiare”. Ele caută să explice originea „scrierii runice maghiare străvechi” pe baza scrierilor feniciene şi mesopotamiene. Şi, procedând astfel, nu fac decât să se contrazică în mod flagrant, deoarece afirmă că, prin scrierea runică a maghiarilor, apărută în urma unei evoluţii interne de mai multe mii de ani, ca şi prin antecedentele acesteia, unul dintre cele mai vechi leagăne ale apariţiei scrierii e tocmai Bazinul Carpatic. Faţă de aceste – după părerea noastră – bâiguieli, cercetarea cu adevărat ştiinţifică vine cu noi rezultate.

Noi inscripţii runice în ţinuturile secuieşti

În cercetarea scrierii runice secuieşti, poate constitui o cotitură faptul că în ultimul deceniu au fost scoase la lumină numeroase noi monumente de scriere runică. Printre acestea, se află şi câteva inscripţii foarte importante şi timpurii. În cursul lucrărilor de restaurare a bisericilor şi vechilor construcţii din ţinuturile secuieşti, s-a putut lămuri unde dispăruseră monumentele de scriere runică. Despre ele, se ştie că într-o anumită fază a Evului Mediu timpuriu au existat cu siguranţă, monumentele de limbă descoperite până în prezent fiind însă relativ târzii. Tocmai de aceea, a prins contur părerea că de bună seamă cele mai vechi inscripţii runice au fost încrustate pe lemn, pe răbojuri, care, în decursul secolelor, au dispărut fără urmă. Fenomenul reapariţiei, în epoca umanismului, a scrierii runice, dar săpată de-acum în piatră, scrijelită pe cărămizi, picturi murale, a fost explicat prin faptul că, prin redescoperirea acestui străvechi alfabet runic secuiesc, umaniştii epocii regelui Matia i-au dat o nouă viaţă şi l-au răspândit.

Inscripţiile descoperite în ultima vreme sunt de natură să umple lacuna temporală care până azi a îngreunat atestarea de către cercetători a existenţei neîntrerupte a scrierii runice secuieşti din Evul Mediu. A reieşit că există şi monumente de scriere runică anterioare cu unul-două veacuri umanismului epocii lui Matia. Un astfel de monument e inscripţia de la Crăciunel. Cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii din localitate, s-a constatat că inscripţia runică de pe un fragment de portal, despre a cărei existenţă se ştia deja, dar care nici până azi n-a fost descifrată într-un mod satisfăcător, e cu mult mai veche decât s-a presupus. Piatra inscripţionată a fost montată – dar „cu capul în jos” – în zidul turnului de factură gotică târzie, databil din 1496. E de la sine înţeles că toţi cercetătorii au considerat inscripţia ca realizată în aceeaşi epocă. În zilele noastre însă, a devenit limpede că fragmentul a făcut iniţial parte dintr-un portal de stil roman timpuriu între timp demolat, ajungând să fie zidit în peretele turnului abia cu ocazia reconstruirii bisericii. Prin urmare, inscripţia runică pare să fi fost realizată prin veacul al XIII-lea.

Inscripţia descoperită în 1994 pe locul bisericii medievale demolate din localitatea Vârghiş, din apropiere, trebuie să fi fost contemporană cu cea de la Crăciunel. Semnele au fost săpate pe marginea unui bazin baptismal cu formă arhaică, din veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea. Lectura probabilă a inscripţiei este MiHáLyJ: iRTánKöVeT „Mihály J: a scris /inscripţionat piatra”.

Între 1993 şi 1995, a fost descoperită inscripţia exterioară monumentală de pe biserica reformată de la Daia. Rândul cu o lungime de 9 metri, alcătuit din semne de 9–22 de centimetri înălţime, a fost scrijelit pe tencuiala medievală a naosului. Descifrarea lungii şi, în mai multe locuri, deterioratei inscripţii rămâne în sarcina viitorului. Descoperirea acesteia îi avertizează pe restauratori că straturile medievale de tencuială pot ascunde lucruri interesante, chiar dacă pe ele nu există pictură murală. Inscripţia poate data din jurul anului 1400, când a avut loc renovarea edificiului şi ornarea zidurilor exterioare şi interioare ale naosului cu picturi murale.

Inscripţiile de la Crăciunel, Vîrghiş şi Daia pot fi considerate cele mai timpurii monumente azi cunoscute de scriere runică secuiască. E demn de remarcat faptul că toate trei sunt în legătură cu biserici medievale. Nimic nu lasă să se înţeleagă aşadar că realizatorii – printre ei, probabil şi preoţi ştiutori de carte – ar fi considerat că scrierea runică reprezintă o datină păgână, interzisă de biserică. Un alt important aspect instructiv al lor este că aceste monumente timpurii de scriere nu cuprind ţinuturile medievale secuieşti în totalitatea lor, fiind concentrate pe teritoriului scaunului Odorhei, într-un perimetru de aproximativ 30 de kilometri. De această regiune sunt legate şi cea mai mare parte a monumentelor de scriere mai târzii.

Secuii tilegdeni şi scrierea runică

În zona <N>Odorheiului Secuiesc, aşadar în ţinutul în care au fost descoperite cele mai timpurii şi mai multe inscripţii runice, au trăit începând din epoca arpadiană secuii tilegdeni. Cercetătorii pun numele acestora în legătură cu localitatea bihoreană Tileagd, considerând, pe baza unor date istorice, că, înainte de a fi pus stăpânire pe teritoriul scaunului Odorhei de mai târziu, au trăit în regiunea Bihorului, pe valea Crişului Repede.

Inscripţiile runice medievale deosebit de frecvente în scaunul Odorhei sugerează ideea că folosirea scrierii runice a apărut la secuii tilegdeni mai devreme, fiind dintotdeauna utilizată mult mai des decât la ceilalţi secui. Pe temeiul acestei constatări, e posibil ca ei să se fi familiarizat încă din perioada unuia dintre popasurile lor anterioare cu tipurile de scriere pe baza cărora ştiutorii lor de carte au creat „scrierea secuiască”. În mod deosebit, pare să fi fost vorba de o variantă est-europeană de scriere runică turcică şi, de asemenea, de greacă şi de scrierea glagolitică croată. Mai târziu – după cum am văzut –, „scrierea secuiască” a fost utilizată în forma cunoscută începând cu veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea.

Scrierea runică în Evul Mediu târziu

E un fapt demonstrat că, la cumpăna dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea, scrierea runică s-a răspândit în aproape toate ţinuturile secuieşti. Se poate desigur dovedi că „tradiţia existentă în scaunul Odorhei” în ce priveşte scrierea runică a fost continuată. Se ştie că cea mai mare parte a alfabetelor care au circulat în veacul al XVII-lea erau bazate pe manualul manuscris realizat în 1598 de János Telegdi. Din păcate, în afară de simplul fapt al elaborării acestei lucrări, despre acest remarcabil autor nu ştim nimic altceva.

În ultimul timp, au fost descoperite numeroase monumente de scriere runică din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Dintre ele, putem aminti scurta inscripţie de la Ghelinţa, din scaunul Orbai (Pál pap „preotul Pál”), precum şi cele de la Chilieni, din scaunul Şepşi, şi Dalnic, din scaunul Chizd. Dintre descoperirile cunoscute de mult timp trebuie amintit textul de la Nicoleşti–Ciuc, sau – după alte însemnări – de la Sânmihai, text pe care nu-l cunoaştem decât dintr-o copie.

Scrierea runică secuiască şi franciscanii de la Şumuleu

În legătură cu monumentele de scriere runică din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, cercetătorii au subliniat de multă vreme că preluarea şi răspândirea acestor alfabete târzii, utilizarea lor pentru elaborarea de scurte însemnări au constituit îndeletniciri specific intelectuale, fiind deseori folosite la realizarea de texte cu caracter secret. Cu acest alfabet şi-a scris bunăoară István Szamosközi rândurile în care-i înfiera pe Sigismund Báthory şi pe împăratul Rudolf. Altora, scrierea runică le-a trezit interesul ca o curiozitate evocatoare a unor timpuri revolute, fapt dovedit de exemplul protopopului reformat István Miskolci-Csulyak şi al episcopului transilvănean György Csulai.

Anchete ştiinţifice recente au pus în evidenţă meritele deosebite ale călugărilor de la mănăstirea franciscană de la Şumuleu–Ciuc în păstrarea monumentelor de scriere secuiască veche. Firele cercetării au dus până în a doua jumătate a veacului al XV-lea sau începutul veacului al XVI-lea, când a fost realizat documentul până azi cel mai amplu şi totodată cel mai misterios de scriere runică secuiască, şi anume calendarul runic inscripţionat pe o bucată de lemn de formă cilindrică (aşa-numitul „monument de scriere runică de la Bologna”). Acest baston cu inscripţii runice a fost cercetat de inginerul militar italian Marsigli în mănăstirea franciscană de la Lăzarea din scaunul Giurgeu, care i-a copiat conţinutul. Bastonul făcea parte din moştenirea rămasă de la János Kájoni/Ioan Caioni/Căianu (1629–1687). (Un fapt demn de reţinut este că la copierea calendarului, în 1690, lui Marsigli i-a fost de mare folos ajutorul unui localnic care mai cunoştea semnele runice. Probabil că persoana respectivă era unul dintre călugării de la mănăstirea Lăzarea.)

Despre János Kájoni, ştim că a fost alternativ prior al mănăstirii Lăzarea, întemeiată la mijlocul veacului al XVII-lea, respectiv al mănăstirii Şumuleu–Ciuc, fondată, se pare, pe la 1444. Cu siguranţă că vechiul calendar runic l-a găsit în mănăstirea de la Şumuleu. Interesul pe care-l arăta pentru scrierea runică era evident. În 1991, a fost descoperit alfabetul – pe care se poate să-l fi cunoscut şi Kájoni – notat în 1627 pe una dintre tipăriturile executate în secolul al XVI-lea ale vechii biblioteci a mănăstirii franciscane de la Şumuleu. Mihály Bonyhai Móga, care nu era secui, fiind originar din comitatul Tîrnava, a cunoscut alfabetul runic cu ocazia şederii sale la Şimoneşti, în scaunul Odorhei, făcând, între 1627 şi 1629, mai multe însemnări cu semne runice în volumul amintit. Dintre acestea, primele conţin alfabetul şi explicaţia legată de el. Din punct de vedere al istoriei culturii, această explicaţie e deosebit de interesantă: ez az regj szitiay (!) magjarok Alphabetuma kit az olozokert el hattak az magjarok maga ez volna eostol marattiok 1627 In festo S. Georgi militis michael Bonyhay possessor huis libri, adică în limba română „acesta e Alfabetul vechilor maghiari din S[ch]itia, pe care l-au părăsit pentru [literele] italieneşti; acestea par să fie [literele] rămase din vechime ale maghiarilor înşişi. 1627. De sărbătoarea Sfîntului Gheorghe oşteanul Michael Bonyhai e posesorul acestei cărţi”. Sub o altă glosă, din 1629, a lui Bonyhai, se află Szekel bötwuel ualo irasok „notaţii scrise cu litere secuieşti”, alături de care autorul lor a consemnat: Bal kézre olvasd ezt óluaso mint az sido irast „Cititorule, aceste rânduri să le citeşti spre stânga, cum [se citeşte] scrisul evreiesc”. Alfabetul copiat în 1673 de János Kájoni – care constituie, alături de manualul amintit al lui János Telegdi, cea de a doua sursă importantă privind scrierea runică – probabil că s-a inspirat din aceste glose.

Interesul manifestat de polihistorul Kájoni faţă de scrierea runică continua să fie cunoscut de toată lumea chiar după decenii de la moartea acestuia. La mijlocul veacului al XVIII-lea, profesorul piarist Benedek Horváth intenţiona să elaboreze un studiu mai amplu despre scrierea runică secuiască. În acest scop, a făcut o călătorie la mănăstirea Lăzarea, unde a copiat din lucrarea teologică manuscrisă a lui Kájoni cele două alfabete consemnate acolo.

Încheiem şirul fraţilor franciscani interesaţi de scrierea runică secuiască cu călugărul Leonard Losteiner de la Şumuleu. Informaţiile legate de scrierea runică au fost adunate de el în 1777 şi oferite ca ajutor urmaşilor pentru descifrarea inscripţiilor similare care se vor mai descoperi.