nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Zoltán Szász

SECUI, SAŞI, ROMÂNI ÎN EVUL MEDIU

Secuii

În conştiinţa secuilor, a dăinuit cu tărie tradiţia conform căreia ei sunt urmaşii hunilor lui Attila, ai „poporului lui Csaba, fiul de împărat". În 1896, cu ocazia mileniului, printre secui au existat chiar unii care n-au vrut să ia parte la festivităţi, spunând că o mie de ani de la descălecatul lor ar fi trebuit să fie sărbătorit cu câteva veacuri mai devreme.

Ideea apare deja, în Gesta lui Anonymus e formulată ideea, iar în cronica din secolul al XIII-lea a lui Simon de Kéza se vorbeşte de faptul că, imediat după prăbuşirea imperiului hunilor, trei mii de huni s-au retras pe „câmpiile lui Csigla", fiind, după sosirea ungurilor, colonizaţi „în munţi", unde trăiesc alături de români. Legenda originii hunice – care, de-a lungul veacurilor, a fost socotită valabilă în privinţa obârşiei întregii maghiarimi – s-a menţinut, în ce-i priveşte pe secui, şi după apariţia istoriografiei ştiinţifice. Teoriile elaborate începând din a doua jumătate a secolului trecut cu privire la originea secuilor sunt cât se poate de eterogene. Pál Hunfalvy, cel care a spulberat teoria continuităţii huno-secuieşti, îi consideră pur şi simplu maghiari, Pauler – o frântură dintr-o populaţie bulgaro-turcică, Karácsonyi – maghiari sau gepizi maghiarizaţi, László Erdélyi – un popor care a convieţuit cu ungurii înaintea descălecatului, Gyula Németh văzând în ei un popor de obârşie avară, cabară, iar Bálint Hóman – un trib înrudit cu maghiarii, care a ajuns în Transilvania după secolul al X-lea. Unii istoriografi români au vorbit despre descendenţa românească a secuilor, iar alţii, mai prudenţi, au nuanţat această teză, afirmând că secuii, „în cea mai mare parte, sunt români deznaţionalizaţi".

Istoriografia noastră de azi înclină să susţină ca verosimilă originea bulgaro-turcică (eskil/skil/sikil) din zona Volgăi, această populaţie alăturându-se maghiarilor şi rămânând în Bazinul Carpatic, în ţinutul Crişurilor, cu ocazia bătăliilor din anul 894 ce au premers descălecatului. În urma unor lupte interne care au avut loc mai târziu, o parte a lor a fost colonizată în ţinutul de graniţă dinspre apus, unde au locuit până în veacul al XIII-lea, în vreme ce cea mai mare parte au ajuns, poate încă din epoca lui Ştefan cel Sfânt, la sud de linia Mureş–Târnave.

În ţinutul secuiesc de azi, au ajuns ca urmare a politicii conştiente de colonizare duse de regii din Evul Mediu. Ca populaţie însărcinată cu paza hotarelor, au fost strămutaţi la începutul secolului al XIII-lea, în parte pentru ca populaţia săsească adusă între timp să poată forma, de una singură, în ţinutul crăiesc de mai târziu, o unitate coerentă.

Conform sistemului de privilegii de care au beneficiat în Evul Mediu, nu plăteau impozit, dar „datul boilor", „dat" ocazional cuvenit regelui (a şasea parte din şeptel), servea la alimentaţia armatei regale. În funcţie de mărimea averii, întreţineau un luptător călare sau pedestru. Începând din veacul al XV-lea, în urma procesului de diferenţiere, au apărut pătura fruntaşilor (főemberek/primores), cea a călăreţilor (lófők/primipili) şi a secuilor de rând/pedestraşilor (gyalogok/pixidarii), dar, din punct de vedere juridic, toate aceste pături erau socotite egale. Un element important al „libertăţilor şi străvechilor obiceiuri" ale secuilor era faptul că doar comitele secuilor era un funcţionar numit de rege, celelalte funcţii fiind ocupate pe cale electivă. Unitatea lor administrativă era „scaunul" (szék) – Trei Scaune (Háromszék) luând naştere din contopirea a trei astfel de unităţi –, în frunte cu judele regal (királybíró/iudex regis), judele scaunului (székbíró/iudex sedis) şi căpitanul (kapitány/hadnagy/capitaneus maior exercitus). Conform dreptului feudal secuiesc de origine tribal-militară, în toate împrejurările avutul trebuia să rămână al „generaţiei"/neamului (nemzedék), acesta nerevenind, în principiu, coroanei nici măcar în caz de infidelitate sau decapitare.

Spre sfîrşitul Evului Mediu, procesul de diferenţiere socială a contribuit la dezintegrarea vechilor rânduieli. Secuii de rând sunt excluşi de la posibilitatea de a ocupa funcţii. Notabilii care obţin ranguri nobiliare speciale acumulează averi, iar pe alţii îi reduc la iobăgie. În general însă, secuii îşi păstrează statutul special, din 1437 fiind consideraţi o natio feudală aparte, alături de nobilimea maghiară şi de saşi – în vremurile ce au urmat slujindu-i cu fidelitate pe regii şi principii care sunt dispuşi să le apere libertăţile. Începând cu veacul al XVI-lea, mulţi dintre ei au devenit iobagi. În timpul domniei Mariei Tereza, se trece la organizarea unei părţi a lor în regimente grănicereşti (1762-64), ceea ce a condus la un conflict sângeros (madéfalvi veszedelem „prăpădul de la Madefalău/Siculeni" – numit şi SICULICIDIUM – n.t.), în urma căruia mulţi s-au refugiat în Bucovina. În 1848, o dată cu suprimarea definitivă a iobăgiei, încetează şi existenţa lor separată ca natio feudală. În timpul revoluţiei, insurecţia secuilor a împiedicat autorităţile contrarevoluţionare habsburgice să atace noul stat ungar din două părţi şi să pună în scurt timp capăt luptei pentru libertate şi independenţă.

După realizarea, în 1867, a dualismului austro-ungar, interesul faţă de ţinutul secuiesc a sporit. Partidele parlamentare au început să concureze pentru atragerea de partea lor a alegătorilor din acest teritoriu cu populaţie compact maghiară. S-a pus în mod deosebit problema identificării nevoilor materiale ale secuilor. Iniţial, s-a socotit că ajutorul trebuie realizat printr-un fel de mobilizare la nivelul societăţii – de pildă, atragerea spre capitală a bărbaţilor pentru a lucra ca vizitii şi a tinerelor ca să lucreze ca slujnice –, iar EMKE (Erdély[rész]i Magyar Közművelődési Egyesület „Asociaţia Culturală Maghiară din Transilvania") a încercat să sprijine chestiunea şcolilor din această zonă, să încurajeze şi să protejeze mica industrie. Au luat fiinţă societăţi secuieşti. Ţinând seama că, spre sfârşitul secolului, încrederea acordată liberalismului economic pur a început să slăbească, iar finanţele să se echilibreze, s-a trecut la aşa-zisele „campanii secuieşti". În 1895, s-a demarat realizarea structurii de căi ferate secuieşti, tineri din regiune au fost duşi în fabrici să înveţe meserie, dar, pentru că în zonă unităţile industriale lipseau, aceştia nu s-au mai întors în ţinuturile lor natale.

În 1902, Congresul Secuiesc organizat la Tuşnad în comun de guvern şi de opoziţie a zugrăvit situaţia economică a ţinutului secuiesc în culori sumbre: creşterea animalelor e în declin – cu toate că tocmai acest sector constituia principala sursă de venituri; nivelul agriculturii lasă de dorit, fiind aproape deficitară; profitul obţinut din exploatarea pădurilor e mic; mica industrie şi industria casnică stagnează încă de la „războiul vamal" româno-–austro–ungar din 1886; industrie propriu-zisă nu există, mineritul se realizează în condiţii precare; sunt puţine căi ferate, şcolile cu profil profesional şi agricol pot fi numărate pe degete; emigraţia atinge proporţii catastrofale. Această descriere era mai sumbră decât situaţia reală, în primul rând deoarece se dorea deşteptarea conştiinţei societăţii şi stimularea intervenţiei active a guvernului.

În 1902, Ministerul Agriculturii a iniţiat o acţiune de sprijinire a dezvoltării celor patru judeţe. Au fost înfiinţate asociaţii ale agricultorilor, cooperative, au fost organizate cursuri, excursii de specializare în vederea perfecţionării cunoştinţelor în domeniul agriculturii. Cele mai mari avantaje le-au reprezentat distribuirea de seminţe de calitate superioară pentru însămânţat, de altoiuri, animale de prăsilă (vite, porci, oi, păsări), maşini agricole, respectiv vânzarea acestora la preţuri avantajoase, ca şi subvenţionarea întreţinerii păşunilor – condiţiile fiind de-acum prielnice pentru realizarea tuturor acestor deziderate. Acţiunea n-a dat nicăieri rezultate spectaculoase, dar a permis o dezvoltare fundamentată, suplinind întrucâtva acel cadru organizatoric de care societatea rurală secuiască avea nevoie, dar pe care nu l-a putut realiza, în vederea reprezentării propriilor interese, de una singură.

Prin extinderea reţelei de căi ferate, prin înfiinţarea câtorva unităţi industriale, dar mai ales prin noul avânt pe care l-au cunoscut exploatările forestiere, ca şi prin ameliorarea într-o oarecare măsură a politicii de credite – în acelaşi timp aşadar cu dezvoltarea generală a ţării –, „campania secuiască" a atenuat întrucâtva problemele economico-sociale ale populaţiei secuieşti, de rezolvat însă nu le-a rezolvat.

Saşii

Primejdia unor invazii în sudul Transilvaniei l-a determinat pe regele Géza II (1141-1162) să ia măsuri de întărire a sistemului de apărare a hotarelor prin colonizarea cavalerilor scăpătaţi şi a ţăranilor sărăciţi din ţinutul Rin–Mosel, cărora le-a acordat, în parte prin strămutarea secuilor, aşa-numite pământuri nelocuite, în zona Văii Oltului. La începutul veacului al XIII-lea, au sosit noi imigranţi în împrejurimile Bistriţei. În timpul domniei lui Andrei II, [1205–1235] s-a încercat colonizarea în Ţara Bârsei a Ordinului Cavalerilor Teutoni, acţiune care s-a terminat însă, din cauza conflictelor dintre rege şi ordin, prin alungarea acestora; cu toate că prezenţa lor a fost limitată la o scurtă perioadă, ea a fost de natură să exercite o anumită influenţă asupra saşilor. Privilegiul acordat în 1224 de regele Andrei II (Andreanum) prevedea că ţinutul locuit de aceştia este proprietatea săsească comună, că nu se va avea în vedere colonizarea de străini printre ei, că vor plăti impozit colectiv şi că vor pune la dispoziţie 500 de ostaşi în caz de război.

Din unele sate aparţinând acestei populaţii care la origine se ocupa cu agricultura, s-au format, începând de la finele secolului al XIII-lea, oraşele săseşti. Procesul a fost uşurat şi de faptul că vechii conducători ai saşilor, greavii (Gräven/comites), nu beneficiau în acelaşi timp de privilegii cu caracter nobiliar în raport cu obştea pe care o conduceau: nu o puteau supune la obligaţii feudale, astfel încât n-au devenit o stavilă în calea proceselor de transformare. În acest fel, s-a format treptat o societate „burgheză" timpurie, la nivelul căreia, deşi nu se poate vorbi de o adevărată egalitate în drepturi, n-a existat o polarizare feudal–iobag, fiind mai curând o lume burghezo-ţărănească.

În veacul al XIV-lea, au luat naştere „scaunele" săseşti ca instanţe de judecată, în fruntea cărora stătea judele regal, care era numit. În timpul Domniei regelui Matia (1458-1490) autoguvernarea lor s-a desăvârşit: pe de o parte, au căpătat dreptul de a-l alege pe judele regal, iar, pe de alta, privilegiile pe care le căpătaseră anterior au fost extinse la toate ţinuturile săseşti. În acest fel, întreaga populaţie alcătuia o singură unitate politico-administrativă, în fruntea căreia stătea comitele saşilor (Sibiului).

În vechea Transilvanie, saşii alcătuiau alături de [nobilii] unguri şi de secui, cea de a treia natio „naţiune" feudală. La mijlocul secolului al XVI-lea, cea mai mare parte a lor a îmbrăţişat reforma luterană.

Marile schimbări demografice petrecute în ultimele veacuri ale epocii feudale au transformat structura etnică a ţinutului săsesc. În secolul al XIX-lea, alături de ei trăiau deja într-o proporţie însemnată maghiari şi români, cu timpul românii ajungând să deţină, numeric, majoritatea. În procesul de formare a naţiunii burgheze, în rândul saşilor asistăm la fenomenul de consolidare a conştiinţei naţionale germane. În tumultuoşii ani 1848-49, cea mai mare parte a saşilor au luat poziţie alături de Habsburgi, sperând că într-o monarhie cu caracter german îşi vor putea conserva substanţa etnică, ponderea politică aparte, transmisă din generaţie în generaţie.

Autonomia săsească, iniţial cu caracter progresist, dar cu timpul tot mai anacronică, a fost definitiv desfiinţată de statul dualist ungar în 1876.

Românii

În Evul Mediu timpuriu, Transilvania istorică era un ţinut împădurit, cu o populaţie foarte rară, unde, pe baza mărturiei diplomelor, putem conchide că românii au sosit dinspre Balcani într-o perioadă situată în jurul anului 1200.

Înainte de marea invazie a tătarilor, îi întâlnim în ţinutul Haţegului şi Făgăraşului, unde, după cât se pare, erau organizaţi în unităţi regale independente de grăniceri, constituind, ca populaţie războinică de păstori, un valoros element economic şi mai ales militar pentru autoritatea statală din epocă. Procesul de imigrare a lor s-a accentuat după marea invazie a tătarilor (1241), ce a pustiit cu deosebire Transilvania. Autoritatea regală îi organizează în Carpaţii Meridionali ca „popor crăiesc", dar îi fixează pe feudele lor şi marii proprietari de pământ, ce-şi consolidează poziţiile în veacul al XIII-lea. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, ajung până în Bihor, o parte a păstorilor ce-şi treceau liber turmele peste hotar stabilindu-se în Câmpia Transilvaniei. Despre proporţia lor numerică, nu dispunem de date precise, dar ne poate într-un fel sluji ca orientare faptul că ultimul suveran din dinastia arpadiană, Andrei III (1290–1301), a încercat să restabilească singurul drept de colonizare de care dispunea regele: în 1293, hotărăşte ca românii de pe toate proprietăţile feudalilor să fie adunaţi pe un singur domeniu din sudul Transilvaniei; avem cunoştinţă de zece aşezări româneşti permanente din veacul al XIII-lea. Procesul colonizărilor realizate de marii feudali pe propriile lor domenii n-a putut fi însă oprit. În Făgăraş şi Haţeg, românii – asemănător secuilor – au rămas grăniceri ce beneficiau de privilegii. Carol Robert (1308–1342) organizează cu români domenii în Maramureş. Întâlnim români la mijlocul secolului al XIV-lea în comitatele Timiş şi Caraş, ca şi în ţinutul Severinului; la sfârşitul aceluiaşi veac, dispunem de date cu privire la 250 de sate româneşti. În secolul al XIII-lea, românii erau socotiţi şi ei – oarecum asemănător secuilor şi saşilor – ca o comunitate. Cnezatele funcţionau ca unităţi jurisdicţionale de grad inferior.

Formaţiunile de grăniceri români transilvăneni de curând înfiinţate se întindeau şi în partea sudică a Carpaţilor, conducătorii acestora, adică voievozii, ce dispuneau de putere de decizie peste mai multe cnezate, fiind în acelaşi timp şi slujitori regeşti. În anii 1270, asistăm la o serie de încercări ale acestor voievozi de a-şi câştiga independenţa, ca o consecinţă a faptului că şi la sud de Carpaţi are loc un proces de consolidare a forţelor locale de structurare feudală a societăţii, slăbind în acelaşi timp autoritatea nu doar formală de până atunci a regelui ungar. Din aceste tentative de autonomizare, s-au născut, la începutul veacului al XIV-lea, statul de sine stătător Ţara Românească, iar, în partea a doua a aceluiaşi secol, Moldova.

Celei mai mari părţi a conducătorilor de aşezări româneşti din Transilvania, cnejilor cu atribuţii militare, li s-au acordat privilegii, beneficiind astfel de statutul unei adevărate pături sus-puse. Majoritatea lor a trecut mai târziu la catolicism, fiind asimilaţi de populaţia maghiară. Din rândurile lor, s-au ivit familii renumite, ca bunăoară Jósika, Kendefi, Majláth ori, cea mai ilustră, familia Huniazilor (Hunyadi).

Ugrás az oldal tetejére