nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Péter Kulcsár

LEGENDA CORVINEŞTILOR

Încă de la începutul secolului al XVI-lea se ştia că ideea unei legături între familia Huniazilor şi familia romană Corvinus a fost sugerată de corbul (în latină, corvus) prezent pe blazonul Huniazilor. Din acea epocă, întreaga literatură a adoptat o poziţie unitară în această chestiune. Cu toate că o dificultate apare încă din primul moment: Matia. În istoriografia română Matia -„Mátyás király"- este amintit sub numele Matei Corvinul. Într-unul din studiile următoare ne vom reîntoarce la această temă. însuşi niciodată şi nicăieri nu s-a numit pe sine Corvinus. Aşa cum nimeni dintre unguri nu l-a numit, în timpul vieţii, astfel. S-a consemnat faptul că regele a dezavuat numirea popoarelor, ţinuturilor şi a oraşelor contemporane cu numele lor antic. Pesemne că nici în privinţa numelor de familie n-a fost de altă părere. Cred, aşadar, că legenda numelui Corvinus are o altă origine decât se crede îndeobşte.

Locul naşterii lui Iancu de Hunedoara

Nici o sursă competentă nu vorbeşte despre locul unde s-a născut Iancu de Hunedoara. Cea mai la îndemână presupoziţie, predominantă de altfel şi în rândul contemporanilor, cea care are în vedere Hunedoara, cade, căci domeniul Hunedoarei a fost primit de familie abia în 1409, după naşterea lui Iancu. Antonio Bonfini – istoriograful contemporan al lui Matia, plăsmuitorul originii romane (din familia Corvinus) a acestuia – ne informează că Iancu de Hunedoara a văzut lumina zilei in Corvino vico „în satul Corvinus". Istoriografia mai nouă ignoră însă această informaţie, deoarece îşi are în mod evident originea în mitul „Corvinus".

Să analizăm însă mai îndeaproape textul lui Bonfini. El nu sună aşa cum se obişnuieşte să se înţeleagă. Mai întâi: Huniade, „născându-se în satul Corvinus, a socotit că neamul i se trage din familia romană Corvinus". Nu afirmă că satul şi-a primit numele de la Huniazi, ci, invers, e de părere că, din moment ce Iancu a văzut lumina zilei într-o aşezare cu numele Corvinus, atunci are, de bună seamă, legătură cu familia romană cu acelaşi nume. În al doilea rând: „născându-se în satul tatălui său, sat care tot Corvinus se numeşte şi în zilele noastre". E sigur, aşadar, că are în vedere o aşezare geografică reală, care se numea Corvinus şi înainte de naşterea lui Iancu şi care se numeşte la fel şi în epoca (1488-1496) în care-şi scrie opera, Rerum Ungaricum. Despre această aşezare scrie şi Petrus Ransanus, în Analele (Annales) sale, lucrare realizată de el în anii 1450, cu mult înainte de ambasada sa în Ungaria: „Lângă Valacchia, se găseşte o insulă cultivată, formată prin ramificarea Dunării, şi care se numeşte Corvina [...]. Insula [...] se întinde nu departe de hotarul împărăţiei turceşti, din care pricină s-a întâmplat deseori ca această seminţie să calce cu oaste vrăjmaşă pe insulă, fapt pentru care părintele lui Iancu s-a mutat în Ungaria." Aici se vorbeşte, aşadar, de o insulă numită Corvina. La această veche informaţie face referire şi în cuvântarea pe care o ţine în 1488 în faţa regelui: „Corvina, insulă de pe Dunăre, pe care ai tăi au stăpânit-o multă vreme". În sfârşit, în 1490 spune despre Huniade: „În vremea aceea, îşi ducea viaţa în Panonia inferioară, într-un castel de pe un domeniu al său, al cărui nume e Covinum."

Şi iată că, în acest fel, se lămureşte şi misterul satului, al insulei şi al castelului: e vorba de Kubin, al cărui vechi nume unguresc era Keve, în latineşte Covinum, azi Kovin, în Iugoslavia. Descrierea făcută de Ransaus concordă întru totul cu ceea ce spune, la mijlocul secolului al XIX-lea, Frigyes Pesty despre situarea geografică a aşezării Keve/Kovin: „Vechea cetate era situată ca pe un fel de insulă, formată din braţul Dunavac al Dunării şi apa Poniavicei. Era despărţită de oraş printr-un canal." Keve/Kovin era, aşadar, şi oraş, şi cetate, şi insulă.

Ce legătură avea însă Iancu de Hunedoara cu Keve/Kovin? Bonfini afirmă că acolo s-a născut, iar Ransanus îi mută pe părinţii lui Huniade de acolo în Ungaria. Ambii ştiau că oraşul era în mâna lui.

Ce ştim despre originea lui Vajk/Voicu, tatăl lui Iancu? Din compararea surselor de care dispunem, constatăm că prima etapă a analizei ne duce în afara Ţării Româneşti, în zona de graniţă a Ungariei. Acesta trebuie să fie, aşadar, Covinum, adică Corvinum, de unde familia s-a mutat în 1409 la Hunedoara. În acest fel, nu e deloc neîntemeiată informaţia lui Bonfini conform căreia Iancu a văzut lumina zilei la Keve/Koin, adică in Corvino vico.

„Iancu de Keve/Kovin"?

Primul val al românilor (vlahilor) a ajuns în comitatul Keve în 1394. Voicu a sosit în Ungaria în aceeaşi perioadă. E de la sine înţeles că împreună cu compatrioţii săi. Diploma din 1409 prin care i se atribuie domeniul Hunedoarei vorbeşte de meritele lui deosebite, cu toate c㠖 din păcate – nu le detaliază. Puţinul pe care-l ştim despre persoana lui ne sugerează că merite nu putea obţine decât pe câmpul de luptă, în ţinuturile de margine dinspre miazăzi. Dania i-a fost obţinută de Pipo de Ozora, comitele de Timiş, care, între 1405 şi 1407, a fost şi comite de Keve. Aceste relaţii pe care le-a avut în ţinuturile sudice explică protecţia de care se bucura, încă din copilărie, fiul său, Iancu, în rândurile autorităţilor de aici. Toate sursele concordă în privinţa afirmaţiei conform căreia Pipo de Ozora a fost cel care l-a îndrumat pe Iancu spre cariera militară. Prima funcţie importantă, obţinută în 1439 de Iancu (de Hunedoara), îl leagă tot de această zonă: devine ban de Severin. În 1440, regele vorbeşte de vitejia de care a dat dovadă Iancu în ţinuturile de la Dunărea de jos.

Nu e adevărat că oraşul sau cetatea Keve/Kovin ar fi fost ale Huniazilor, deşi familia avea proprietăţi în comitat. Oricum ar fi stat însă lucrurile cu situaţia juridică, e indubitabil că în una din perioadele tinereţii sale, exact când fama îi purta numele prin lume, Iancu făcea fapte de vitejie în zona Kovinului, ba poate chiar că s-a şi născut acolo. Se poate să fi existat, aşadar, o – posibil – scurtă perioadă în care să fi fost cunoscut sub numele de Iancu de Keve/Kovin. Întrebarea care se pune este dacă există vreo dovadă a acestui fapt.

Etimologic, denumirea Keve provine – după părerea lingviştilor noştri – din cuvântul maghiar kő, „piatră". Mai multe surse amintesc de Keve (în forma sa populară, utilizată şi de Huniade) sub forma Kő. Aşadar, cetatea Keve era numită în epocă cetatea Kő. Iată în continuare un citat din scrisoarea prin care raguzanii îl informează, la sfârşitul lui iunie 1415, pe regele Sigismund despre evenimentele din Bosnia: „Pe 29 ale lunii curente, a sosit un curier de la negustorii noştri din Sreberniza, din scrisoarea cărora am aflat că pe 16 ale acetei luni Johannes de Conhara, împreună cu mulţi supuşi ai Maiestăţii Voastre, se îndrepta spre Uxora, lângă cetatea Dobui; acesta, după cum se zvoneşte, e în drum spre Bosnia." Ştirea face aluzie la preparativele ce au loc îănaintea acţiunii militare antiotomane din iulie 1415. După informaţiile de care dispun, numele lui Johannes de Conhara nu apare şi în alte surse. E de presupus însă că nici aici nu a fost notat cu exactitate. Nu cred că e o îndrăzneală prea mare să înlocuim „n"-ul numelui Conhara cu „u". şi astfel, oşteanul crăiesc devine Joannes de Kouhara, Kovhara, cu accent Ioannes de Kővára, în latineşte Ioannes Covinus.

Nu poate fi pus nici măcar pe seama unei percepţii greşite faptul că Ioannes Corvinus a devenit Ioannes Corvinus; căci cuvântul covinnus are şi forma corvinius. Dacă avem în vedere un intermediar scris, Cowinus (scris cu „w") oferea, ca de la sine, posibilitatea unei lecturi eronate. Prin aceasta, am şi stabilit că Italia e locul unde-şi are originea legenda, căci e exclus ca numele să fi fost perceput incorect de unguri, respectiv ca amintirea familiei romane Corvinus să fi trezit ecouri în mintea vreunui maghiar la auzul numelui Keve. Fireşte, nu se poate ştie cine a dus cu sine în Italia informaţiile, respectiv numele lui Ioannes Covinus. În orice caz, ca urmare a luptei de la Varna şi a elogiului care i s-a adus (1444), Huniade era – via Ransanus – deja cunoscut în Italia.

Îl cunoşteau de-acum Enea Silvio Piccolomini (papa Pius II), Aurelius Brandokinus, după cum şi alţii auziseră şi scriau despre el, astfel încât „noutatea" n-a putut rămâne totuşi un secret. Bizantinul Ioannes Argyropulo îl numeşte pe Huniade, încă înainte de 1461, Ioan Romanul. În anii 1470, Ludovico Carbo îl preamăreşte pe Matia, cel născut din sânge roman.

Începând din 1484, Corvinus

Pesemne că şi în Ungaria se ştia despre toată această teorie, dar nu i s-a acordat importanţă. Şi aici se dorea glorificarea Huniazilor, dar din o cu totul altă perspectivă. În ei se întrupase „adevărata nobleţe", foarte apreciată de „oamenii noi" (homines novi) al Renaşterii: Matia s-a ridicat, doar prin propriile virtuţi, de la o condiţie modestă, până pe culmile maiestuoase ale tronului regal. Familia Huniade s-a prezentat pe ea însăşi de la bun început în această lumină, fapt oglindit pretutindeni în literatura timpului şi în documentele oficiale. Iar această abordare nu făcea casă bună cu originea romană. Există în acest sens două exemple. Ludovico Carbo îşi scrie la Florenţa, pe la mijlocul anilor 1470, dialogul despre gloria lui Matia. Când, în discuţia pe care o poartă cu interlocutorul său, Zsigmond Ernuszt, autorul îşi citează propriile versuri, care vorbesc de faptul că Matia reprezintă cu vrednicie ginta romană în Ungaria, Ernuszt protestează vehement: Nici vorbă de sânge roman! – exclamă el. „Cu nimic nu i-a fost de folos măreţia străbunilor, nobleţea şi slava doar el însuşi, prin talentul şi hărnicia ce-l caracterizează, şi le-a câştigat. Nobleţii urmaşilor el le e, aşadar, izvorul."

Poate că, în cazul lui Callimachus Experiens, cel de-al doilea autor despre care vreau să vorbesc, şi tăcerea este elocventă. Mentalitatea de la curtea regală din Buda îi era, fără îndoială, prea bine cunoscută. A stat alături de Matia în cursul anului 1483 şi la începutul lui 1484, şi se vedea treaba că n-a auzit de numele Corvinus – sau, dacă da, n-a considerat de cuviinţă să-l evoce. În patru dintre epigramele pe care le scrie, vorbeşte despre corbul Huniazilor care biruie vulturul imperial. Nu pot să cred ca nici măcar aluzie să nu facă la apropierea dintre corvus şi Corvinus – dacă ar fi ştiut de acest lucru. Putem constata că iarna 1483-84 este ultima perioadă în care la Buda nu se vorbeşte (încă) de Corvinus.

La sfârşitul anului 1484 însă, parcă s-ar fi rupt zăgazul. În lunile ce au urmat, Attavanta realizează, într-o carte de mise (missalis liber), o miniatură purtând inscripţia circulară MATHIAS CORVINUS. Naldius scrie la Florenţa o epistolă, pe care o adresează ad Mathiam Corvinum. La Recanati, Antonio Bonfini începe realizarea unei documentate genealogii a Corvineştilor. În 1488, la curtea lui Matia soseşte Petrus Ransanus, care, în discursul pe care-l ţine în faţa perechii regale, expune şi în mod public ceea ce descoperise cu treizeci şi cinci de ani în urmă (mai exact, originea covinumiană a lui Iancu de Hunedoara). Şi aşa mai departe.

Nu încape îndoială asupra motivului care a stat la baza acestei schimbări. Planul căsătoriei prinţului Ioan – fiul lui Matia – cu Bianca Sforza a prins contur spre finele anului 1484. În februarie 1485, despre băiat se vorbeşte de-acum ca despre moştenitorul tronului: el îşi face apariţia pe scena politică sub numele Ioan Corvin. Galeotto Marzio aduce la cunoştinţa întregii lumi că prinţul este pretendent la tron. Şi iată cum cel despre care lumea aproape că nu ştia nimic până atunci e copleşit, într-o clipă, de nimbul strălucirii. Devine fiu de rege, moştenitor al tronului, mire princiar şi – ceea ce, din punctul nostru de vedere, e lucrul esenţial – Ioan Corvin. E neîndoielnic că regele Matia şi-a asumat rudenia romană doar de dragul fiului său.

Numele prinţului a fost anunţat oficial pentru prima oară la 21 octombrie 1479. Dată după care figurează peste tot în calitate de conte de Hunedoara şi principe de Lipto. Ideea căsătoriei o lansează emisarul lui Matia, la Neapole, în faţa ambasadorului Milanului, spre finele anului 1484. Şi, în aceeaşi perioadă, mai exact la 11 noiembrie, cancelaria ungară emite un document în care apare illustris et optime indolis puer, Ioannes Corvinus dux Lypthoviensis „Ioan Corvinul, duce de Lipto, copil de neam nobil şi foarte onest". Documentul e semnat de Matia personal. Şi numele prinţului astfel a devenit Joannes Corvinus, nume păstrat până azi. Nu încape îndoială că schimbarea de nume a prinţului Ioan şi, o dată cu aceasta, lansarea legendei Corvineştilor, dar, mai ales, receptarea acesteia la Buda face parte din maşinaţiile legate de căsătoria prinţului moştenitor al Ungariei, slujind la sporirea prestigiului acestuia.

Şi, cu toate că legenda numelui Corvinus şi ideea originii romane a Huniazilor va căpăta ulterior, în legătură directă cu căsătoria, diferite interpretări, concluzia care ne interesează pe noi este că această legendă şi-a căpătat un loc definitiv în conştiinţa europeană mulţumită înseşi tratativelor purtate în jurul acestei căsătorii.

Ugrás az oldal tetejére