nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

Gábor Barta

REGE, VOIEVOD, PRINCIPE

De la descălecatul maghiarilor, Ardealul a devenit treptat parte organică a statului ungar aflat într-un proces de organizare, apoi a Regatului Ungar întemeiat de Ştefan. În cursul confruntărilor ce au urmat anului 1526, pe teritoriul divizat de turci al Regatului Ungar au prins contur două formaţiuni statale maghiare. Una dintre ele şi-a ales ca rege un Habsburg, devenind parte a Imperiului habsburgic, iar cealaltă, sub denumirea de Principatul Transilvaniei, a cunoscut o existenţă statală de sine stătătoare până la alungarea turcilor.

Transilvania, ca „stat nou", a luat naştere într-o epocă greu determinabilă. Dezagregarea Regatului Maghiar a început în anii ce au urmat înfrângerii de la Mohács, o dată cu luptele dintre Ioan Zápolya/ Szapolyai János şi Ferdinand de Habsburg pentru tronul ungar. Pentru acest dublu regat, începe o lungă perioadă, ale cărei principale etape au fost: în 1538, regele Ioan renunţă, pentru succesorii săi, la tron, în favoarea dinastiei de Habsburg. În iulie 1540, moare Ioan Zápolya. În octombrie, sultanul, la cererea trimişilor stărilor, aflate de partea lui Ioan, îl recunoaşte ca rege – Ioan II – pe băiatul născut în zilele premergătoare morţii lui Zápolya. După un deceniu de războaie, regina Isabella renunţă, în 1551, în numele ei şi al fiului său, la Transilvania şi la tronul ungar în favoarea Habsburgilor. În 1551, Coroana Sfântă, aflată cu începere din 1529 în posesia familiei Zápolya, ajunge din nou în mâna lui Ferdinand I. În 1559, moare regina Isabella, văduva regelui Ioan; ţara familiei Zápolya e moştenită de principele Ioan, numit şi Ioan Sigismund sau Ştefan. În acte, Iohannes II electus rex Hungariae (n.red.). Posesorul „legal" al titlului de rege al Ungariei, Ferdinand I, apoi fiul lui, Maximilian I, pornesc, cu începere din 1559, „în mod firesc", războiul, în scopul recuperării din mâna dinastiei rivale a „moştenirii lor legitime", Transilvania şi comitatele de la est de Tisa. Cum era şi de aşteptat, „regele" sau „principele" Ioan nu cedează. Confruntările, care, în cele din urmă, rămân fără nici un rezultat, sunt însoţite de frecvente negocieri de pace. Una dintre temele cardinale ale acestora o constituia problema titlului pe care trebuia să-l poarte tânărul Zápolya, pe care până la urmă nimic nu l-a putut clinti de pe acest teritoriu care mai rămase din ţară.

Suveranul de la Alba Iulia şi-a arogat titlul de „Ioan II, regele ales al Ungariei". Sub acest nume venea în contact cu supuşii săi, cu dietele acestora, emitea documentele oficiale şi-şi trimitea ambasadorii în străinătate. Temeiul legal al acestuia l-a constituit dieta de la Rákos (de lângă Pesta) din 1540, în cadrul căreia o parte a stărilor ungare îl proclamaseră într-adevăr rege pe copilaşul pe atunci în vârstă de abia câteva luni. Ferdinand şi Maximilian – făcând referire la înţelegerea („Pacea") din 1538 de la Oradea şi la cea din 1551 de la Sebeş – au propus însă ca Ioan să se mulţumească cu titlul de „duce", „principe", eventual de „nádor" [în ierarhia Ungariei feudale, prima demnitate după rege; palatin – n.t.]. Tratativele au fost întrerupte de mai multe ori din cauza neînţelegerilor ivite, până când, în 1563, reprezentanţii lui Zápolya au propus următorul titlu: „Ioan, fiul preamilostivului Ioan, regele de odinioară al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., prin harul lui Dumnezeu principele Ungariei şi al Transilvaniei".

De la Viena-Bratislava, cealaltă parte propune: „Ioan Sigismund, fiul serenissimului Ioan, regele de odinioară al Ungariei, Croaţiei, Dalmaţiei etc., prin harul lui Dumnezeu principele Transilvaniei şi al părţilor regatului Ungariei". Uneori însă, se revenea la situaţia anterioară, când nu se arătau dispuşi să ia în discuţie decât cel mult titlul de „duce al Transilvaniei" (dux Transsylvaniae).

Tratativele au luat în cele din urmă sfârşit – ca urmare a păcii de la Adrianopol, semnată în 1568 între Habsburgi şi sultan – la 16 august 1570, prin Tratatul de la Speyer.

Cele două părţi au căzut de acord că titlul de rege al Ungariei li se cuvine doar Habsburgilor, mai exact lui Maximilian I, suveranul din acea perioadă. Ioan Sigismund a obţinut dreptul să folosească următorul titlu: „Ioan, fiul serenissimului Ioan, regele de odinioară al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., prin harul lui Dumnezeu principele Transilvaniei şi al părţilor regatului Ungariei" (Ioannes, serenissimi otim Ioannis regis Hungariae, Dalmatiae, Croatiae etc. filius, Dei gratia princeps Transsylvaniae ac partium regni Hungariae). Titlul de „principe" a căpătat sensul de principe imperial (Fürst) – apărând în subsidiar şi termenul de „Părţi" (Partium). [Partium – genitiv plural al substantivului pars, -tis, folosit ca nominativ singular; în această formă, denumeşte comitatele Crasna, Solnocul de Mijloc şi Zarand, însemnând „părţi-anexă", „părţi dependente de", „părţi ţinând de..." Cf. Antonius Bartal, Glossarium mediae et infimae letinitatis regni Hungariae, Teubner, Leipzig, 1901, p. 473 – n.t.]

În renumitul acord, s-a optat aşadar pentru numele Ioan: cel implicat – având în vedere că documentele de ratificare ale celeilalte părţi n-au sosit la timp – a continuat însă să utilizeze şi după această dată titlul de „Ioan II, rege ales". La 2 martie 1571, cu douăsprezece zile înainte de moarte, acesta e numele sub care şi-a elaborat ultimele invitaţii pentru convocarea dietei. Partea adversă a rămas, şi ea, în felul ei, consecventă. La 11 mai 1580, la Praga, Rudolf I a dispus oficial transcrierea unei diplome a „regelui ungar ales Ioan II" – textul copiei numindu-l pe acelaşi suveran „răposatul Ioan, fiul regelui Ungariei Ioan, principe al Transilvaniei şi al părţilor regatului Ungariei".

Singura sursă pentru numele Ioan Sigismund, îndeobşte acceptat în literatura istoriografică, este curtea habsburgică dinaintea anului 1570. Căci regele Ferdinand şi succesorul lui, Maximilian I, se refereau la adversarul lor numindu-l „ducele Ioan Sigismund, fiul serenissimului rege Ioan", pe cât posibil fără specificarea ţării. Acest procedeu însă n-a fost urmat nici măcar de adepţii lor. Chiar şi cântecele lui Tinódi (poet epic şi cântăreţ din lăută maghiar, 1505/10–1556 – n.t.) amintesc consecvent de „fiul regelui Ioan", eventual de „ducele Ioan". E tocmai perspectiva oficială habsburgică asupra acestui deceniu de frământări ai cărei purtător se fac cea mai însemnată parte a istoriografiei maghiare din veacurile al XVI-lea şi al XVIII-lea şi, mai cu seamnă, filohabsburgul Miklós Istvánffy. Şi, cum istoriografia maghiară modernă ce se năştea în secolul al XIX-lea a început să se intereseze de veacul al XVI-lea bazându-se precumpănitor pe lucrările acestuia, vechea denumire a ajuns nemeritat drept.

După cum Ioan II n-a fost Ioan Sigismund, în aceeaşi măsură ţara nu i-o putem numi, până în 1570, „Transilvania". Personal, el o numea Ungaria, în timp ce adversarii lui propuneau denumirea, acceptată în cele din urmă, de „Transilvania şi părţile [regatului] Ungariei". Tradiţia orală neoficială a început chiar în anii 1560 să numească ţara „Transilvania", iar pe locuitorii ei „transilvăneni", ceea ce, desigur, nu ne scuteşte să dăm totuşi un nume „viitoarei" Transilvanii. Eu personal consider cea mai practică formula folosită mai recent de László Makkai: să numim acest stat – chiar începând cu anii 1528-29 – „regatul ungar răsăritean". Căci denumirea de „principat ungar al Transilvaniei" e în orice caz îndreptăţită doar cu începere din 1571.

Din 1571? Nu din 1570? – poate să întrebe cititorul. Căci în definitiv acest nume de ţară „a fost inventat" de Tratatul de la Speyer. E adevărat, însă acest acord se referea doar la familia Zápolya, după stingerea acesteia ţara ar fi trebuit să redevină parte integrantă a Regatului Ungar „apusean". În loc de asta însă, şi-a ales un nou suveran, în persoana lui Ştefan Báthory (1571–1586), care – ca „simplu" aristocrat maghiar – nu putea să pretindă demnitatea regală ungară. Numele ţării e, aşadar, cu începere din acel moment – 1571 – „Transilvania". Titlul purtat de suveranii ei devine însă din nou problematic. Căci într-adevăr, Báthory nu utilizează nici titlul de rege, dar nici pe cel de principe. Pe documentele sale, atât pe cele interne, cât şi pe cele adresate străinătăţii, figurează ca „voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor" (vayvoda Transsylvaniae et Siculorum comes). Acesta însă doar titlu de suveran nu este, ci titlul demnitarului feudal maghiar aflat în fruntea comitatelor ardelene, aşadar al unui funcţionar de stat numit. Poate că Báthory privea cu un ochi la Moldova şi Ţara Românească, unde „voievod" (vayvoda) şi „domn" (princeps) erau denumiri folosite ca sinonime. E notoriu că prin aceasta a realizat şi un compromis formal în faţa pretenţiilor dinastiei habsburgice în privinţa Transilvaniei. În pofida compromisului formal, Ştefan guverna ţara ca domnitor suveran. Doar Stambulul putea să aibă un cuvânt de spus în privinţa activităţii lui.

Rangul de principe se revigorează la începutul lui 1576, când Báthory e ales rege al Poloniei. El onvoacă pentru 2 martie o dietă la Mediaş, unde cedează fratelui său mai mare, Cristofor, conducerea Transilvaniei, pe invitaţia de convocare pe care o emite figurând deja „Ştefan, prin harul lui Dumnezeu regele Poloniei, mare cneaz al Lituaniei, principele Prusiei, Rusiei, ducele Mazoviei... şi principele Transilvaniei".

Desigur, dacă domnul Ştefan e principe – domnul Cristofor, cel ce preluase cârma, nu putea fi şi el. Dieta de la Mediaş acceptă, pentru cazul lui, din nou, doar titlul de „voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor". Întrebarea vine de la sine: oare această diferenţiere îşi propune să exprime o relaţie de subordonare? Căci ştim că adevăratul domnitor rămâne până la moarte (1586) regele Ştefan, care controlează, prin cancelaria Transilvaniei de la Cracovia, modul de guvernare de acasă.

Lucrurile nu sunt totuşi atât de simple. Transilvania nu era „parte" a coroanei polone, ci a celei ungare, iar stările, în ciuda dezintegrării ţării, ţineau, şi în Transilvania, cu obstinaţie la această ficţiune. Mai mult decât atât, devenise regulă ca toate tratatele (de la Oradea, Speyer, Praga etc.) ce-şi propuseseră definirea statutului noului stat să considere Transilvania ca parte a Ungariei, iar după alegerea bunăoară ca „voievod" a lui Ştefan Báthory, acesta să depună în secret jurământ de credinţă faţă de Maximilian I. Când, pe patul de moarte, Cristofor Báthory doreşte să-l lase urmaş la demnitatea de voievod pe fiul său, decizia dietei din 1581 face referire – printre altele – la străvechea cutumă maghiară, la „legile sfinţilor noştri regi". Iar în ce priveşte titlul şi conţinutul acestuia, formularea nu lasă nici o îndoială: „Îl alegem noi, cele trei naţiuni, împreună cu fraţii noştri din Ungaria ce ţin cu noi, ca succesor al măriei tale şi voievod şi principe al patriei noastre, cu aceeaşi mare încredere şi demnitate, pe numitul nostru domn Sigismund Báthory." Se pare că cei doi termeni, „voievod şi principe", iniţial cu sensuri diferite, devin sinonime. Să fie oare vorba de o influenţă a exemplului românesc? E mai curând rezultatul continuării unei tradiţii maghiare (şi internaţionale). În documentele oficiale ale curţilor regale, formula obligatorie era: „Stăpânului principe preamilostiv, rege stăpânitor al Ungariei". Această formulă e cât se poate de viabilă în perioada Zápolya – fiind preluată şi de epoca Báthory. Sintagma „principe şi rege" se metamorfozează de la sine în „principe şi voievod".

Cu toate acestea, când, în 1586, la moartea lui Ştefan Báthory, vărul său Sigismund, încă adolescent, devine efectiv stăpânul suveran al Transilvaniei, ţara nu se încumetă să-l învestească cu titlul de principe. În 1589, dieta de la Mediaş respinge o propunere în această privinţă. Sigismund Báthory continuă pentru multă vreme să fie tot „voievodul Transilvaniei şi comitele secuilor", aşa cum au fost odinioară şi tatăl lui, de altfel, şi domnul Ştefan, înainte de a putea urca pe tronul Poloniei.

La cumpăna anilor 1592-1593, Transilvania e zguduită de grave conflicte între fracţiuni. Perioadei nebuloase de intrigi îi pune capăt condamnarea la moarte, la 8 martie 1593, a fostului educator al „voievodului" Sigismund, Pál Gyulai, şi a prietenului acestuia, János Gálfi. La câteva săptămâni după cea de a doua execuţie, tânărul suveran – vrând parcă să dea de înţeles şi prin aceasta că puterea era de-acum a lui – îşi arogă titlul de „principe al Transilvaniei şi comite al secuilor". Între timp, Sigismund Báthory îşi propune să rupă relaţiile cu Poarta, dieta transilvăneană refuzând însă în trei rânduri acest lucru; în iulie 1594, abdică, dar în august revine la putere şi se alătură, cu toată împotrivirea stărilor, ligii creştine antiturceşti. Principele, care se tot străduieşte să determine revenirea Transilvaniei la coroana purtată de un Habsburg, primeşte din partea împăratului Rudolf prin tratatul de la Praga titlul de principe. E adevărat, cu condiţia ca după stingerea ramurii bărbăteşti, Transilvania să revină coroanei. În afară de aceasta, mai primeşte şi titlul de duce imperial, titlu pe care Habsburgii i-l oferiseră şi lui Ioan II.

În Transilvania, anii ce au urmat au adus cu ei haosul pustiitor al războiului de cincisprezece ani (1591-1606), apoi o perioadă de conflicte interne. Suveranii care s-au tot succedat – oricare ar fi fost temeiul juridic al puterii lor – nu s-au mai numit, cu toţii, decât principi. În cele din urmă, titlul primit prin bunăvoinţa împăratului s-a contopit cu demnitatea cerută de tradiţii şi obiceiul locului.

Ugrás az oldal tetejére