Zsolt Trócsányi

TREI POPOARE, TREI NAŢIUNI, PATRU RELIGII

Transilvania veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea oferă, atât din perspectiva statutului juridic al grupurilor etnice mai însemnate, cît şi din cea confesională, imaginea unui mozaic.

Se ştie că noţiunile „trei popoare” şi „trei naţiuni” nu acoperă aceleaşi realităţi. În Transilvania, au existat trei etnii de bază: maghiară, română şi germană (săsească). Cele trei „naţiuni”, pe care epoca le definea ca însemnând şi un statut juridic erau formate din cele două grupuri etnice maghiare cu statut juridic aparte (secuii şi maghiarii) şi saşi. Persoanele aparţinând etniei româneşti erau cuprinse în aceste „naţiuni”, conform statutului lor juridic.

Popoare

Repartizarea teritorială a etniilor la începutul perioadei principatului este, în mare, următoarea:

Populaţia maghiară (inclusiv secuii) locuieşte zonele de şes şi de deal ale Transilvaniei, respectiv ale Partiumului (în ţinuturile secuieşti – şi ţinuturile muntoase).

Zona de locuire a saşilor este, pe de o parte, teritoriul Transilvaniei sudice, cuprins între Târnava Mare, ţinutul secuiesc şi Olt – limita de vest–nord-vest e cursul Mureşului ce străbate comitatul Alba, în est–sud-est lanţul muntos, limita vestică constituind-o scaunul Orăştie –, iar, pe de altă parte, la nord, ţinutul Bistriţei. Dependentă de acest teritoriu cu statut juridic individualizat cunoscut sub numele de „Pământ crăiesc” (Fundus Regius) şi de jur împrejurul ei, există şi o structură de „exclave”: satele din comitatul Târnava decăzute în categoria aşezărilor de iobagi şi satele de iobagi din comitatul Alba (Vingard/Weingartskirchen/Vingárd, Şoroştin/Schornstein/Sorostély etc.). Şi ţinutul Bistriţei are numeroase astfel de „exclave” în Câmpia Transilvaniei (Reghin/Sachsisch-Reen/Szászrégen, Teaca/Tekendorf/Teke, Dedrad/Deutsch-Zepling /Dedrát, Petelea/Birk/Petele etc.). Şi pentru ca imaginea să fie şi mai pestriţă: partea de răsărit a comitatului Alba din Transilvania e decupată, ca urmare a stabilirii populaţiei săseşti în zonă, în peste jumătate de duzină de mici enclave. Acestea sunt asimilate doar în parte de populaţia săsească.

Aşezările româneşti – începând cu apariţia lor, la finele secolului al XII-lea – sunt, toate, situate în zona de munte: comitatul Hunedoara, Munţii Apuseni, partea muntoasă a domeniului feudal al Şiriei, Maramureşul, valea Rodnei. În veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea însă, pot fi întâlnite adesea şi în regiunile de şes. În perioadele tulburi de război, există sate care rămân – în întregime sau în parte – nelocuite; în această situaţie, nou-veniţii sunt primiţi cu braţele deschise, în satele de iobagi, de către proprietarii de pământ, iar, în aşezările săseşti libere, de preotul comunităţii sau de comunitatea însăşi; de pe urma lor, va exista avantajul rentei sau a dijmei, după cum ei participă şi la dări, ca şi la alte obligaţii ale obştii. Li se repartizau terenuri arabile ori suprafeţe împădurite sau tufării ce trebuie defrişate. Dar apar şi la marginea oraşelor (Braşov).

Care să fi fost proporţia celor trei etnii în epoca principatului? Răspunsul trebuie să fie cît se poate de prudent, căci din această perioadă nu avem conscripţii în care să ne putem încrede. Prima informaţie care oferă o lămurire cît de cît cifrică despre acest aspect e scrisoarea adresată Porţii pe la 1650 de foarte talentatul, dar nu unanim preţuitul domn al Moldovei Vasile Lupu. El scria că peste o treime din populaţia Transilvaniei e formată din români. Să eliminăm din această cifră o oarecare exagerare cu caracter propagandistic şi să apreciem proporţia românilor din Transilvania la nivelul anului 1650 la 20-30%. Informaţiile lui Vasile Lupu îşi aveau desigur originea în legăturile transilvănene ale ortodoxiei moldoveneşti. O a doua dată plauzibilă este o evaluare provenită din cercuri oficiale şi care se referă la anii 1713-1714. Conform acesteia, populaţia Transilvaniei era în proporţie de 47% maghiară, 19% săsească şi 34% românească. Abaterea se explică prin pustiirile provocate de război (războiul antiotoman de eliberare din 1657-1662, acţiunea armată a lui Thököly din 1690, răscoala antihabsburgică condusă de Ferenc Rákóczi II [1703–1711]) şi procesul neîntrerupt de venire şi aşezare a românilor.

„Naţiuni”

După cum am spus, cele trei „naţiuni” (nationes) sunt doar parţial sinonime cu cele trei etnii. Etnia maghiară formează dou㠄naţiuni”: secuii, moştenitori din perioada dinainte de Mohács ai unui statut juridic aparte, şi maghiarii, beneficiari ai unui statut juridic similar cu stările ungare. De un statut juridic aparte se bucură şi saşii transilvăneni. Ca măsură de apărare împotriva ţăranilor răsculaţi, în 1437 cele trei naţiuni au realizat o uniune; începând din acel moment şi până în 1848, această uniune a constituit unul dintre pilonii sistemului feudal transilvănean. În epoca principatului, noi şi noi legi vin să se adauge în situaţii critice la acest edificiu feudal. La mijlocul secolului al XVII-lea, încălcarea jurământului faţă de uniune e socotită o crimă similară ofensei aduse suveranului ori siguranţei statului. Pedeapsa – ca act de infidelitate – e moartea.

Românii transilvăneni nu au un statut juridic aparte. Când legile emise în Transilvania veacului al XVII-lea vorbesc – în limbajul epocii – de „vlahi”, „naţiunea vlahilor”, se au în vedere elemente păstoreşti supuse dreptului românesc (ius Valachicum) ori credincioşi ortodocşi, fiind aşadar vorba de o confesiune. Aceşti păstori vlahi pot fi întâlniţi în aceeaşi măsură în Silezia şi ţinuturile muntoase ale Ungariei Superioare, respectiv în Transilvania ori în regiunile adriatice. Nu e vorba de o etnie unitară; ei se deosebesc de alţii prin statutul lor juridic aparte şi prin dările speciale legate de forma de viaţă păstorească. Acest grup reprezintă mai mult, dar şi mai puţin decât etnia românească din Transilvania, căci desigur că vlahul din Silezia nu e român – în acelaşi timp însă ţăranii români transilvăneni deja aşezaţi, în cea mai mare parte agricultori, nu mai trăiesc conform dreptului păstoresc (ius Valachicum). Membrii etniei româneşti transilvănene sunt integraţi în anumite „naţiuni” conform statutului lor juridic feudal, şi nu pe baza etniei lor româneşti: nobilii printre nobilii de alte etnii, pentru a accede eventual chiar şi la cel mai înalt nivel, precum Acaţiu Barcsai, principele originar din rândurile etniei româneşti şi pe care adversarii săi îl numesc „der grober Wallach” (adic㠄valahul cel grosolan”). (În treacăt fie zis, acest „grober Wallach” a fost cel care, aflat în fruntea dietei, a dispus, în pauza lucrărilor, improvizarea unui concert cu cantorul local la orga bisericii ce slujea de sală de şedinţă... Despre el, ştim şi faptul că, împreună cu alţi membri ai consiliului, a citit Il Principe al lui Machiavelli.) Dar printre conducătorii Transilvaniei din epoca principatului întâlnim şi alte persoane de origine românească. Românii din categoria libertinilor (puşcaşi ce slujeau în cetăţi etc.) erau egalii persoanelor de alte etnii aparţinând aceleiaşi categorii. Obligaţiile iobagului transilvănean erau fixate, nu doar în epoca principatului, ci până târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de condiţiile locale – fapt care le conferea o nesfârşită varietate –, şi nu de diferenţele de natură etnică. Recunoaşterea românilor ca „a patra naţiune” constituie o revendicare a mişcării naţionale române iniţiate în veacul al XVIII-lea.

Religii

Sistemul celor patru religii „admise”, adică recunoscute oficial (receptae religiones) a apărut în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. A existat uneori obiceiul definirii libertăţii celor patru religii ca un fel de foarte timpurie (în Transilvania, cît se poate de timpurie) toleranţă religioasă la nivelul societăţii civile. De fapt, nu despre aşa ceva era vorba, ci despre o recunoaştere, pe baza unui lucid simţ politic, a realităţilor intervenite. Legile prohibitorii emise de legislativul transilvănean după 1540 însoţesc primele momente ale mişcării de Reformă. Abia spre anii 1550 se extinde Reforma într-o proporţie ce a făcut necesară proclamarea, în iunie 1557, a principiului libertăţii cultelor. Confirmarea acestui aspect are loc la începutul anului următor, dar se referă doar la exercitarea confesiunilor catolică şi evanghelică. E epoca în care unitarismul e interzis în mod explicit; cît priveşte cultul reformat, acesta e menţionat pentru prima oară într-o lege din iunie 1564. Consolidarea cultului reformat ia însă nişte dimensiuni care conduc la expulzarea din ţară, în temeiul unei legi din 1566, a clericilor catolici, consiliul episcopal din Oradea fiind somat să se convertească în cel mai scurt timp. Confesiunea catolică cunoaşte o revigorare sub Ştefan Báthori, de natură să facă posibilă legiferarea libertăţii celor patru culte. Începând din 1573, se doreşte circumscrierea celor patru religii „recepte”, în sensul că asistăm la emiterea unei succesiuni de legi – luându-se din timp în timp chiar şi unele măsuri drastice împotriva „înnoitorilor”, adică a reprezentanţilor unor tendinţe excesive ale mişcării de Reformă. Sistemul celor patru religii „recepte” primeşte însă, la sfârşitul anilor 1580, o nouă lovitură. În 1586, moare capul dinastiei Báthori, catolicul rege polon Ştefan Báthori. În 1588, e expulzat din Transilvania Ordinul iezuit, ce fusese instalat de familia Báthori; ordinele monahale catolice sunt private de dreptul de a poseda mănăstiri, colegii, biserici construite în locuri publice, fiindu-le interzis să activeze în Transilvania. E epoca în care legea înregistrează doar drepturile celor trei culte protestante. Anii consolidării sistemului feudal înseamnă noi măsuri anticatolice. În Ciuc însă, ţinând seama de realităţi, se permite exercitarea cultului catolic, căci mişcarea de Reformă nu pătrunsese până acolo. Libertatea celor patru culte e din nou legiferată în primăvara anului 1595, după catastrofala înfrângere, în vara anului 1594, a mişcării feudale şi executarea lui Sándor Kendi, Farkas Kovacsóczy, Boldizsár Báthori şi a celor din anturajul lor.

Începând cu Bocskai (1604-1606), în Transilvania domnesc până în 1690 principi reformaţi. E vorba însă doar de hegemonie, nu de exclusivitate. Sunt în vigoare anumite îngrădiri în ce priveşte religia catolică. Transilvania are de fapt episcop catolic, dar în secolul al XVII-lea nu i se îngăduie să vină în principat. În 1607, Ordinul iezuit e din nou expulzat din Transilvania, nemaiavând dreptul de a funcţiona acolo. Franciscanii îşi continuă însă activitatea (în primul rând, în ţinuturile secuieşti). Nimeni nu-i stinghereşte pe credincioşii catolici să-şi exercite cultul. Familiile aristocratice îşi păstrează netulburat credinţa catolică, putînd ocupa chiar şi funcţii de interes naţional. Astfel bunăoară, dintre membrii familiei Kornis, rămasă până la sfârşit credincioasă religiei catolice, Boldizsár e generalul (comandantul) secuilor, iar Zsigmond e generalul ţării (comandantul armatei). Dintre cei care au ocupat funcţia de cancelar, István Kovacsóczy şi Mihály Mikes sunt catolici. După cum tot catolic e şi marele om de stat din epoca Apafi, Kelemen Mikes. În afară de acesta, din consiliul principelui Apafi, despre care se ştie că era un reformat fervent, făceau parte şi doi membri ai familiei Haller, dintre care unul, János, ca vistiernic (thesaurarius). Principii reformaţi ai Transilvaniei tratează problema catolicismului cu luciditate, rolul conducător avându-l totuşi comunitatea reformată.

În Transilvania, cultul evanghelic e format, aproape în exclusivitate, din saşi. Comunitatea lor e apărată aşadar de două scuturi: legile ce asigură libera exercitare a religiei şi privilegiile naţiunii săseşti. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, situaţia lor e similară cu cea a saşilor din Transilvania în general: sunt consideraţi o „naţiune” şi o confesiune egale în drepturi, dar nu de acelaşi rang cu cele dou㠄naţiuni” aristocratice. În exercitarea drepturilor lor religioase, nu-i stinghereşte nimeni. Unul-doi conducători ai saşilor – comitele şi, eventual, încă o persoană importantă – sunt membri permanenţi ai consiliului princiar, corpul politic suprem al ţării. Sunt cetăţeni liberi, care-şi exercită liber credinţa, în limitele sistemului feudal – iată cum le putem caracteriza situaţia.

Condiţia unitarienilor e mai grea. Cu toate că oficial rămân până la capăt o confesiune „receptă”, sunt încetul cu încetul marginalizaţi, deşi din rândurile lor au apărut excepţionali oameni de stat. Şcolile patronate de ei funcţionează netulburat, centrul lor spiritual de la Cluj se păstrează (fiind anihilat abia în a doua jumătate a anilor 1710 de Contrareformă), dar, în umbra hegemoniei reformate, nu pot prinde puteri.

Acesta e sistemul celor patru religii. Nu e vorba de o egalitate netulburată, dar e mai mult, mai uman decât lumea, de cele mai multe ori intolerantă, a Reformei şi Contrareformei din Europa epocii.

Ortodoxia, reprezentată în cea mai mare parte de românii transilvăneni, e o confesiune existentă legal, dar nu e „receptă”, fiind doar tolerată. Are episcop – din vreme în vreme, chiar mai mulţi –, preoţi, parohii, care pot funcţiona, însă nu pe o bază juridică la fel de sigură ca în cazul celor patru religii „recepte”. Reforma încearcă să pătrundă printre ei – cu rezultate nesemnificative.

Unor acţiuni administrative ori chiar de forţă trebuie să le facă faţă însă ramificaţiile Reformei ce merg dincolo de dogma unitariană. Acestea au fost interzise încă din 1573. În ciuda acestui fapt, secta sâmbătaşilor – varietate a antitrinitarismului, caracterizată prin tendinţa de acceptare, iar mai apoi de urmare a religiei evreieşti veterotestamentare – e semnificativă în Transilvania timp de multe decenii. Conducătorul lor în anii 1620 e Simon Péchi, fost cancelar al lui Gabriel Bethlen şi personalitate politică aflată în acea epocă într-o fază de declin. În 1638, Gheorghe Rákóczi I desfiinţează pe cale juridică această sectă a sâmbătaşilor, confesiune care însă continuă să activeze latent până în epoca dualismului, cu libertatea ei religioasă.

O situaţie aparte e cea a anabaptiştilor şi a evreilor, alte două mici grupări confesionale. Amândouă au fost chemate şi s-au stabilit în zonă în vremea lui Gabriel Bethlen. Anabaptiştii sunt germani din Cehia, adepţi ai mişcării germane de Reformă care solicitau botezul la vârsta matură. Li se acordă privilegii şi sunt colonizaţi în apropiere de Alba Iulia, la Vinţu de Jos. Îşi exercită credinţa şi-şi desfăşoară activitatea de natură industrială – o activitate prodigioasă, bazată pe tehnici avansate – sub umbrela privilegiilor pe care le căpătaseră. Evreii primesc dreptul de a se stabili la Alba Iulia şi alte privilegii. Numărul lor rămâne mereu neînsemnat, iar rolul economic pe care-l joacă nu-l poate concura pe cel al grecilor ori, începând din 1672, când se refugiază din Moldova în Transilvania, pe al armenilor.

Aceasta e aşadar Transilvania celor trei popoare, trei „naţiuni” şi patru religii. Nu e spaţiul ideal al convieţuirii popoarelor şi cultelor. Nu e un tărâm ireal, miraculos, ci coexistenţa firească, reglementată prin legi, a unor grupuri etnice cu statute juridice cît se poate de eterogene şi cu o anumită deschidere spre cei rămaşi dincolo de porţi. Cu un regim juridic ce oferea exact atâta siguranţă câtă permiteau condiţiile politice externe şi nivelul general al Europei Răsăritene. Ba poate chiar mai multă decât acesta din urmă. Constatarea lucidă a realităţilor confesionale şi elaborarea, pe baza lor, a unor forme de convieţuire superioare în umanitate faţă de nivelul epocii şi al regiunii: aceasta e Transilvania secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea din perspectiva coexistenţei popoarelor, a grupurilor etnice şi confesionale cu statut juridic aparte. Ar fi nerealist să aşteptăm mai mult.

Ferenc Glatz

CEANGĂII

La hotarele dinspre răsărit ale Ungariei, încă din Evul Mediu se pot întâlni grupuri etnice maghiare răzleţe în ţinuturile de dincolo de Carpaţi. Iniţial, elementele etnice de limbă maghiară care s-au aşezat în cursul Evului Mediu în zone din Moldova şi Ţara Românească locuite în majoritate de români, în primul rând pe văile Prutului şi Siretului, erau numite ceangăi. Mai târziu, această denumire s-a generalizat, la nivelul vieţii cotidiene cuprinzându-i pe toţi maghiarii stabiliţi în ţinuturi cu majoritate românească. A fost utilizată şi pentru desemnarea secuilor care, în epoci diferite, s-au fixat în Bucovina sau în ţinuturile de şes de la Dunărea de Jos. Primul val de emigrare a maghiarilor pe versantele estice ale Carpaţilor poate fi urmărit din perspectiva izvoarelor istorice încă din veacul al XIII-lea. Se pare că grupuri de maghiari ajung dincolo de Carpaţi ca urmare a procesului de colonizare iniţiat prin diploma Andreanum (1224), respectiv a politicii lui Béla IV (1235-1270) de consolidare a hotarului dinspre răsărit, în scopul apărării de tătari. Următorul val are loc în anii 1430, când, o dată cu prigoana împotriva husiţilor, mulţi maghiari şi saşi se refugiază dincolo de Carpaţi.

În cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, continuă neîntrerupt procesul de scurgere a populaţiei secuieşti. Cu toate că hegemonia turcească în Moldova a făcut ravagii în rândurile lor, maghiarii ce se stabileau în aceste ţinuturi au adus cu ei dincolo de Carpaţi o cultură superioară în ce priveşte agricultura, meşteşugurile şi comerţul, fapt pentru care boierii români pământeni le-au acordat şi privilegii. Ultimul mare val de emigrare a secuilor are loc în anii 1760, când Maria Tereza (1740-1780) dispune organizarea, şi în ţinuturile secuieşti, a sistemului regimentelor grănicereşti, vrând prin aceasta să lichideze autonomia secuilor. În 1763-1764, după dezastrul de la Siculeni, sate întregi migrează în parte în Moldova, dar de-acum într-o proporţie mai însemnată în Bucovina. Maghiarii ce se stabileau în noile zone îşi păstrau obiceiurile cu care veneau din regiunile secuieşti, respectiv maghiare, dar, în mod firesc, acestea se amestecau cu datini populare balcanice, în primul rând româneşti. În maghiara pe care o vorbesc e prezentă influenţa limbii române: anumite consoane palatalizate şi geminate au dispărut din limba lor. Despre influenţe similare vorbesc la sfârşitul secolului al XIX-lea descrierile etnografice ale dansurilor şi sărbătorilor lor. Credinţa occidentală (sunt în cea mai mare parte catolici, într-o proporţie mai redusă reformaţi) reprezintă forţa de coeziune a esenţei tradiţiilor lor ungureşti, trăsătură ce îi desparte de românii ortodocşi şi în ce priveşte modul lor de viaţă.

În deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, când consolidarea etniei maghiare în Ungaria multinaţională devine program politic, diferite organizaţii sociale elaborează programe de colonizare. Au fost înfiinţate pentru câteva mii de oameni sate noi pe valea Dunării, în apropiere de Panciova, care însă n-au oferit condiţii de trai superioare celor existente în localităţile unde locuiseră anterior, astfel încât s-a renunţat la această acţiune.

ZSOLT TRÓCSÁNYI

TRANSILVANIA ÎN IMPERIUL HABSBURGIC

Imperiul habsburgic continuă să rămână o mare putere europeană, dar de rang secund, şi după încheierea, în 1714, a războiului de succesiune la tronul Spaniei. Este într-adevăr aliata aşa-numitelor puteri maritime, dar se află şi la remorca acestora – a Angliei şi, cu un rol tot mai şters, dar încă mare putere, a Olandei.

În această monarhie se integrează Transilvania, pentru aproape un veac şi jumătate, mai întâi în 1690, apoi în 1711, după răscoala antihabsburgică condusă de Rákóczi. În urma răscoalei kuruţilor, se revine la sistemul  de guvernare fixat în anii 1690: în Transilvania, iniţial ca succesor de drept al consiliului princiar, se creează Guberniul, Regium Gubernium, Crăiescul Guberniu, Consiliul Gubernial Regal (Consilium Regium Guberniale), ca for conducător administrativ şi jurisdicţional general, la Viena Cancelaria Aulică Transilvană şi, ca for suprem, secţia transilvăneană a „Consiliului de Miniştri” al imperiului habsburgic (Ministerialkonferenz in rebus Transsylvanicis). Până una-alta, singurul lucru pe care această nouă  integrare îl cerea Transilvaniei era de a îndeplini rolul de avanpost est – sud-estic al imperiului. Nu cu forţe proprii. După 1711, secuii, a căror obligaţie de a fi sub arme continuă să figureze  în Diploma Leopoldinum (1691), sunt dezarmaţi. În acest avanpost, serviciul militar se realizează de armata de mercenari unitară a imperiului. În aceste condiţii, avem explicaţia faptului c㠄partida militar㔠a elitei conducătoare imperiale încearcă la începutul anilor 1730 să pună în Transilvania bazele unei stăpâniri militare absolute. Nu mic a fost efortul lui János Bornemissza, vicecancelarului aulic, să dejoace această tentativă. A făcut-o şi în propriul său interes bine determinat – mai exact, o Transilvanie aflată sub stăpânire militară n-ar fi avut nevoie de Cancelarie Aulică Transilvană –, dar a salvat prin aceasta ceea ce mai rămăsese din principiile constituţionale feudale ale Transilvaniei.

În Transilvania, nu s-a ajuns la instaurarea unui sistem militar absolut, deşi acesta era scopul puternicei „partide militare” din conducerea imperiului. Dar nu asistăm – cel puţin până spre sfârşitul anilor 1740 – nici la edificarea  acelui tip de absolutism, factor de progres, pe care uneori istoriografii austrieci şi maghiari sunt tentaţi să şi-l imagineze. Pentru moment, cele mai înalte cercuri guvernamentale ale imperiului abordau problema Transilvaniei doar prin prisma interesului de a se asigura încasarea impozitelor şi a veniturilor Tesaurariatului. După 1711, totalul impozitelor se ridica la 750–800 de mii de florini – pe timp de pace. În perioadă de război, această sumă depăşea 1 milion, ceea ce întrecea de cinci-şase ori nivelul birului turcesc sporit din epoca lui Apafi.

În afară de asigurarea încasării impozitului, interesul Habsburgilor era definit şi de proiectul unui fel de „omogenizări” confesionale a Transilvaniei. Regimul habsburgic catolic era preocupat  să formeze în Transilvania o hegemonie catolică, în cadrul căreia principiul celor patru religii recepte – practic, cu o puternică hegemonie reformată – reprezintă unul dintre elementele constituţionale fundamentale încă din anii 1690. În primul rând, cele mai importante funcţii din structura guvernamentală sunt repartizate unor catolici, în pofida faptului că pentru aceste slujbe „propunerile” le făcea dieta. În fruntea Guberniului, după refacerea acestuia în 1711, ajunge, în persoana lui Zsigmond Kornis, reprezentantul unei familii care anterior, chiar şi sub principii reformaţi, rămăsese fidelă religiei sale catolice. Tentaţia unor funcţii superioare determină recatolicizarea unor persoane – care ulterior  vor deţine un rol conducător în guvernare – ca György Pongrácz de exemplu, unul dintre semnatarii exemplarului referitor la Transilvania al păcii de la Satu Mare. Procesul de recatolicizare s-a declanşat şi în rândurile păturii conducătoare săseşti; şi în acest caz, obţinerea de slujbe reprezintă forţa motrice cea mai însemnată. În ce-i priveşte pe unitarieni, aceştia sunt îndepărtaţi încetul cu încetul din funcţiile importante.

Unul dintre elementele procesului de omogenizare catolică din Transilvania îl constituie unirea religioasă a românilor ce ţineau de ramura răsăriteană, bizantină, a creştinismului,  de confesiune ortodoxă. Primele încercări de unire religioasă au loc încă de la sfârşitul anilor 1690. La unire, ortodocşilor nu li se pretinde să-şi modifice ceremoniile religioase, ci doar să recunoască supremaţia papală şi să renunţe la cele trei teze teologice fundamentale care deosebesc creştinismul răsăritean de catolicism. Scopul politic al acestei iniţiative de unire a fost, înainte de toate, eliminarea supremaţiei exercitate de capii bisericeşti din Ţara Românească şi Moldova, ca unii ce se aflau sub dominaţie turcească, asupra ortodocşilor transilvăneni. La cumpăna dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a reuşit atragerea preoţimii ortodoxe de partea noii biserici unite (greco-catolice, cum se mai numeşte azi), credincioşii însă au protestat. În perioada răscoalei antihabsburgice conduse de Rákóczi, unirea religioasă ajunge în impas, dar e readusă la viaţă după 1711. Chestiunea unirii religioase capătă o însemnătate deosebită o dată cu alegerea, la sfârşitul anilor 1720, ca episcop unit al lui Inochentie Micu-Klein. Ascensiunea şi rolul politic pe care-l joacă Inochentie Micu-Klein se explică în primul rând prin faptul că anumiţi factori ai elitei politice din imperiul habsburgic vedeau în el un instrument pentru aducerea sub ascultare a stărilor maghiare protestante. Contrareforma vrea să impună radierea din codurile Transilvaniei a legilor considerate antihabsburgice şi anticatolice emise în secolul al XVII-lea. În practică, aceste legi se perimaseră de mult, astfel încât, în realitate, de ambele părţi se poate vorbi nu de o luptă religioasă, ci de una pentru putere: de partea catolică, se încearcă aducerea sub ascultare a stărilor protestante (în primul rând, reformate), în timp ce protestanţii se temeau de modificarea întregului sistem juridic al Transilvaniei. Inochentie Micu-Klein profită cu iscusinţă de aceste împrejurări, depunând la forurile de conducere o serie de cereri în care, iniţial, revendică doar drepturi pentru Biserica în fruntea căreia se afla, apoi acordarea de funcţii celor de o credinţă cu el, iar sieşi un post de consilier gubernial. Ultima cerere nu-i este satisfăcută, în schimb primeşte titlul de baron şi un loc în dietă. În sistemul său de argumente, ideea continuităţii daco-romane apare pentru prima oară în 1735. În 1742, vine chiar şi cu o solicitare de politică socială: cere reducerea la două zile a robotei săptămânale – acesta fiind, în esenţă, temeiul pe care se va edifica ulterior argumentul naţionalist românesc, care reduce contradicţiile sociale existente în Transilvania la  contrastul „stăpân maghiar–iobag român”, cu evidente distorsiuni. Ultimul său mare gest a fost convocarea în 1744 a unui sinod la care au participat şi laici. Acest sinod începuse de-acum să semene cu un fel de „adunare naţional㔠– în umbra căderii lui Micu-Klein. Căderea i-a fost pricinuită de abrogarea, la dieta din 1744, a legilor considerate antihabsburgice şi anticatolice. Din acel moment, n-a mai fost nevoie de episcopul unit pentru ţinerea în şah a stărilor. E chemat la Viena pentru cercetări, de unde se refugiază la Roma. Activitatea lui Micu-Klein nu e de natură să declanşeze o mişcare naţională românească modernă, căci încă nu existau condiţii pentru acest lucru. Dificultăţile prin care trecea Biserica unită stau la baza activizării – sprijinite de imperiul rus – a celor rămaşi fideli credinţei ortodoxe.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, anumite reforme devin necesare şi în Transilvania. Imperiul a încercat să iasă din marasmul pus în evidenţă de numeroasele înfrângeri militare suferite în războiul de succesiune la tronul Poloniei în primul rând prin reforme financiare. Stările au elaborat în 1746 planul bine pus la punct al unui nou sistem de impozitare. Căci motive existau destule: vechiul sistem al impozitului porţii [în Transilvania, kapu/porta era principala unitate fiscală după care se făceau impunerile la dări – n.t.] se perimase, repartizarea între „naţiuni” a obligaţiilor de plată a impozitului constituia obiect de permanente discuţii, iar restanţele în plata impozitelor erau nepermis de mari. În momentul în care însă se definitivează (1754) decretul de reformare a sistemului de impozitare, acesta e integrat în sistemul Haugwitz de reforme. Noul sistem de impozitare, elaborat în 1754, prevedea plata de impozite pe cap de locuitor şi după avere. Mărimea capitaţiei  era fixată în conformitate cu starea socială a persoanei care plătea impozitul; impozitul pe avere era unic, singura excepţie făcând-o ţinuturile săseşti, unde impozitul pe pământ era mai mare, deoarece suprafeţele respective nu erau nobiliare. Meşteşugarii şi negustorii erau clasaţi din punct de vedere al impozitului pe venit în trei categorii în funcţie de localitatea – mai frecventată sau mai săracă – în care locuiau, şi în alte trei categorii în funcţie de venituri. În Transilvania, a fost aşadar creat primul sistem de impozitare absolutist: deşi iniţiat pe baza unor planuri ale dietei, în ultima lui formă a fost însă elaborat de funcţionari superiori ai guvernului, fiind aplicat, pe bază de decret emis de suveran, de comisari regali delegaţi de Maria Tereza – toate acestea făcând practic inutil sistemul de impozitare votat de dietă.

Planul de înfiinţare a regimentelor grănicereşti s-a născut situaţia Transilvaniei în cadrul imperiului. Regimentul de grăniceri – structurat pe obligativitatea militarilor colonizaţi în aceste zone sau a ţăranilor mărgineni, în schimbul anumitor libertăţi, de a sta sub arme, în primul rând în vederea apărării hotarelor – este o instituţie-substitut tipică pentru ţările sărace, care nu au bani să întreţină o costisitoare armată de mercenari. Astfel  de regimente grănicereşti au fost înfiinţate în prima jumătate a anilor 1760 în ţinutul secuiesc, în zona Năsăudului şi în regiunea de graniţă dinspre sud, locuită în mare parte de români. Într-un fel reacţionează, desigur, la chestiunea recrutării în aceste regimente micul nobil – ce ţinea cu dinţii la propria-i libertate – ori secuiul liber, şi altfel ţăranul iobag, pentru care acest pas însemna totuşi o ameliorare a propriei situaţii. La majoritatea secuilor, aceste unităţi confiniare fac obiectul unei permanente nemulţumiri, însemnând de fapt restrângerea drepturilor de care se bucurau, în timp ce grănicerul român beneficiază prin această instituţie de un viguros sistem şcolar.

De fapt, încercarea nereuşită de extindere a acestei structuri de apărare a fost motivul care a declanşat marea răscoală a iobagilor din anul 1784, cunoscută sub numele conducătorilor ei Horea, Cloşca şi Crişan. Cauzele mai profunde trebuie căutate în deteriorarea bruscă a situaţiei ţărănimii din Apuseni şi în impasul în care se afla soluţionarea problemei iobăgiei din Transilvania. (În timpul Mariei Tereza, în Transilvania nu există regulamente urbariale, şi chiar şi mai târziu avem de-a face în această privinţă doar cu încercări neduse până la capăt.) Răscoala e înăbuşită de armata imperială din Transilvania fără prea mari eforturi, încă înainte de sosirea ordinului dat în acest sens de Iosif II. Capii sunt executaţi cu o cruzime înspăimântătoare. Se pare că după moartea lui Iosif II începe, şi în Transilvania, o epocă nouă. La sfârşitul anului 1790, se convoacă dieta. Stările purced la o activitate de legiferare unică în felul ei în Transilvania: e o activitate normativă de factură feudală târzie, fixarea prin legi a rânduielilor juridice transilvănene anterioare anului 1780. Noul prezent în mentalitatea unei părţi a stărilor va prinde contur în activitatea „deputaţiilor (comisiilor) sistematice” (systematica deputationes). De această activitate de normare feudală se leagă cererea de unire a Transilvaniei cu  Ungaria, a cărei raţiune trebuie căutată, la nivelul stărilor din Ungaria şi din Transilvania deopotrivă, în străduinţa de consolidare a constituţionalităţii feudale, şi cel mult pe plan secundar în tendinţele naţionaliste.

Faţă de dieta Transilvaniei şi a Ungariei, Leopold II e obligat să bată în retragere. Defensivă habsburgică ce ţine de-acum până în 1848. Se reuşeşte în schimb să se scoate de pe ordinea de zi chestiunea unirii Ungariei şi a Transilvaniei. Prin semnalarea faptului că în Transilvania şi alţii au năzuinţe de ordin naţional – e vorba de afirmarea mişcării naţionale româneşti –, se oferă prilej de meditaţie tot mai pregnantei mişcări naţionale maghiare. Activitatea politică a lui Inochentie Micu-Klein a fost lipsită de continuitate timp de aproape o jumătate de veac. În anii 1750–1780 însă, din rândurile populaţiei româneşti transilvănene se iveşte o grupare de intelectuali (puţin numeroasă, dar de un înalt nivel şi care a ţinut pasul, chiar dacă uneori cu anumite defazări, cu toate curentele spirituale ale epocii), care a dat glas revendicărilor politice ale românilor din Transilvania. În spatele memorandumului românesc Supplex Libellus Valachorum, înaintat în primăvara anului 1791 lui Leopold II, a stat tocmai această grupare. Cea mai importantă revendicare este recunoaşterea populaţiei româneşti ca a patra „naţiune” constituţională a Transilvaniei. Memoriul e trimis  de suveran dietei – s-o respingă aceasta.

Dintre propunerile „deputaţiilor sistematice”, cu adevărat valoroase au fost lucrarea de politică economică, elaborată pe temeiul unei gândiri moderne, ingeniosul proiect de reformare a aparatului judecătoresc, proiectul de cod penal conceput în spirit iluminist, proiectul de învăţământ ce rivaliza cu principiile de politică şcolară ale absolutismului luminat. Până în 1810, aceste proiecte n-au fost prezentate dietei. Dieta din 1810-1811 a dezbătut asiduu propunerile deputaţiei administrative şi judiciare, elaborând pe baza lor – cu însemnate compromisuri – aproape o sută de proiecte de lege, dintre care suveranul a ratificat doar câteva (în parte, cu totul nesemnificative) în a doua jumătate a anilor 1810, respectiv în anii 1830, epocă în care la nivelul elitei conducătoare habsburgice devine dominant cel mai deplin spirit conservator; toate chestiunile în care, în anii 1790, ordinele aveau un cuvânt de spus au fost declarate ca ţinând de competenţa Guberniului. Problema memoriului Supplex Libellus Valachorum a fost dezbătută de deputaţia ecleziastică (după ce dieta din 1790-1791 declarase că nobilul român etc. are în Transilvania aceleaşi drepturi ca şi neromânii), reducând chestiunea la nivelul culturalizării poporului român în spiritul iluminismului. În cele din urmă, s-a ajuns la elaborarea unui plan de realizare a unui seminar pedagogic şi de teologie ortodoxă; deputaţia n-a reacţionat la abordarea populaţiei româneşti ca entitate politică.

Imperiul habsburgic a ieşit „învingător” din războiul purtat cu Franţa. Ca „o mare putere” însă care după 1815 evita din răsputeri orice conflict, doar dacă nu se punea cumva problema reprimării  vreunei mişcări de eliberare locale (italiană etc.). Şi la nivelul politicii interne, iniţiativa o deţinea partea adversă, adică forţele care, încetul cu încetul, se definesc ca opoziţie liberală. Are o încărcătură simbolică faptul că, în momentul în care absolutismul habsburgic face o ultimă tentativă de rezolvare a problemelor fundamentale ale Transilvaniei, încercând încă o dată să facă ordine în chestiunea reglementărilor urbariale (1819-1822), în cadrul adunării comitatului iau poziţie împotriva acestei iniţiative, invocând „neconstituţionalitatea” ei, Antal Cziráky, vicepreşedinte al Camerei, comisar regal însărcinat cu problema urbariului, şi baronul Miklós Wesselényi, la acea dată de douăzeci şi ceva de ani. Pentru ca, în anii 1830, Wesselényi, capul taberei liberale ungare şi transilvănene, să ajungă să atace, iar Cziráky, somitatea partidei conservatoare maghiare, să se apere împotriva lui.

Când, spre anii 1833, guvernul simte că mişcarea politică în fruntea căreia se afla opoziţia transilvăneană devine periculoasă, trimite acolo un comisar regal, în persoana general-locotenentului Vlasits, banul Croaţiei. La începutul anului 1834, la Cluj, cu ocazia unei manifestaţii de stradă, armata trece la atacarea cu armele a mulţimii. După cum asistăm la violenţe de proporţii şi cu începere din februarie 1835, după dizolvarea dietei din 1834-1835: în Transilvania, conducerea civilă şi militară a Guberniului e preluată, în calitate de comisar regal plenipotenţiar, de arhiducele Ferdinand d’Este, dintr-o ramură secundară a dinastiei habsburgice.

În această situaţie, opoziţia liberală face apel la una dintre armele sale din 1790-1791: la unirea cu Ungaria, abordată însă acum dintr-o altă perspectivă. Acum,  unirea ar însemna transpunerea în Transilvania a cuceririlor opoziţiei liberale din Ungaria. În cadrul dietei din 1834-1835, gruparea de opoziţie din jurul lui Wesselényi încearcă să realizeze acest lucru împreună cu dieta ungară, ale cărei lucrări aveau loc în aceeaşi perioadă.

Uniunea e respinsă de autorităţile superioare ale imperiului. În lupta împotriva formelor brutale ale absolutismului, în anii 1834-1835 nu asistăm încă la o disociere mai pregnantă între membrii maghiari şi saşi ai dietei. Bariţiu, publicistul liberal care peste câţiva ani va redacta o publicaţie la Braşov, nu se deosebeşte încă de liberalii maghiari. Alta va fi însă situaţia în anii 1840, când dieta din 1841-1843 va elabora o lege privind utilizarea oficială a limbii maghiare: războiul lingvistic va ridica naţionalităţile una împotriva celeilalte. De-acum devine limpede: dacă până atunci convieţuirea celor trei etnii (maghiară, săsească, românească) nu ridicase probleme, acum apariţia naţionalismului burghez modern a dus la apariţia unei alte situaţii. Vechiul regim e destul de iscusit să găsească posibilităţile cu ajutorul cărora să poată ţine în şah forţele care se ridică împotriva lui, şi în primul rând aristocraţia maghiară liberală: prin exploatarea contradicţiilor dintre diferitele naţionalisme. Şi prin încă ceva: la sfârşitul anului 1834, în timpul marilor confruntări din cadrul dietei, ţăranii răzvrătiţi ai unui sat sunt utilizaţi ca instrument de înfricoşare a proprietarilor de pământ de acolo – care sunt tocmai membri ai familiei Zeyk, din rândurile căreia au ieşit fruntaşi liberali. Se proiectează deja umbrele evenimentelor tragice ale anilor 1848-1849, ale ridicării naţionalităţilor şi a forţelor sociale una împotriva celeilalte şi ale războiului civil ce a urmat acestei maşinaţii. Primăvara anului 1848 nu începe în Transilvania sub cele mai bune auspicii.