nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

István Vida

CHESTIUNEA MAGHIARĂ LA PARIS

La 10 februarie 1947, s-a semnat la Palatul Luxembourg din Paris Tratatul de pace dintre noua Ungarie, democratică, şi puterile aliate – Anglia, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

La începutul lui iunie 1945, la nici o lună după capitularea Germaniei şi încetarea războiului în Europa, guvernul englez a iniţiat încheierea păcii cu aliaţii mai mici ai Germaniei naziste – Bulgaria, Ungaria şi România. Guvernul englez ştia cît se poate de bine că nu dispune de nici un instrument de natură să slăbească influenţa Uniunii Sovietice în Europa de Est şi controlul exercitat de aceasta asupra regiunii. Credea că printr-o rapidă încheiere a păcii, care ar fi însemnat retragerea trupelor sovietice, ţările est-europene învinse în războiul mondial îşi pot recâştiga independenţa la nivelul politicii externe şi interne, creându-se posibilitatea ca Marea Britanie să-şi redobândească poziţiile pierdute. Faţă de această abordare, în cercurile guvernamentale americane predomina concepţia conform căreia încheierea păcii cu fostele ţări „satelite” trebuie avută în vedere după perioada de armistiţiu, care poate dura chiar mai mulţi ani, căci pentru Statele Unite în momentul respectiv erau cu mult mai importante încheierea războiului din Extremul Orient şi înfrângerea militară a fascismului japonez. Această părere însă s-a schimbat curând, mai ales în urma presiunilor exercitate de Departamentul de Stat pentru Afaceri Externe al Statelor Unite (State Department). Deşi guvernul american a recunoscut că interesele Uniunii Sovietice în Europa răsăriteană sînt prioritare în raport cu cele ale Statelor Unite, a acceptat că nu există alt instrument pentru contracararea influenţei Uniunii Sovietice în Europa de Est decât semnarea rapidă a păcii şi retragerea cît mai grabnică a trupelor sovietice din regiune.

Cu toate că la Moscova nimeni nu se gândea încă în acea clipă să încheie neîntârziat pacea cu fostele state „satelite” mai mici, guvernul sovietic n-a obiectat ca această sferă de probleme să fie trecută pe ordinea de zi a iminentei conferinţe de la Potsdam a marilor puteri.

La Potsdam (17 iulie–2 august 1945), s-a luat decizia ca marile puteri antifasciste să încheie pacea cu foştii aliaţi ai Germaniei – Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. La propunerea părţii americane, s-a hotărât să se  înfiinţeze Consiliul Miniştrilor de Externe, cu participarea miniştrilor afacerilor externe ai Marii Britanii, Statelor Unite, Franţei, Chinei – membrele permanente ale Consiliului de Securitate al ONU –, în scopul elaborării şi prezentării în faţa Naţiunilor Unite a tratatelor de pace ce urmau să fie încheiate cu foştii aliaţi ai Germaniei, urmând, de asemenea, „să se formuleze propuneri în vederea reglementării chestiunilor teritoriale apărute în urma încheierii războiului în Europa” . S-a convenit de asemenea că în problemele privitoare la unele articole ale tratatului, cu toate că vor fi audiaţi şi reprezentanţii altor state, dreptul de decizie va reveni exclusiv Consiliului Miniştrilor de Externe.

Ministerul de Externe al Ungariei

Guvernul ungar a făcut unele demersuri încă înainte de Potsdam, ca să fie pregătit pentru momentul în care urma să devină actuală problema tratatului de pace cu Ungaria. În iunie 1945, a fost creată Secţia pentru pregătirea păcii din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în fruntea căreia a fost numit István Kertész, care, în perioada războiului, aparţinuse grupării de orientare anglo-saxonă, antigermană din minister şi care între 1942–1943 a participat din partea acestei instituţii la lucrările de pregătire a păcii, iniţiate de guvernul Kállay şi sprijinite de contele István Bethlen. Misiunea Secţiei pentru pregătirea păcii era de a îndruma pe linie de stat pregătirile pentru tratativele de pace, să adune material documentar, să elaboreze memorandumuri şi propuneri. În afară de ministere şi forurile superioare ale statului, la această activitate au participat şi instituţii ştiinţifice (Institutul „Teleki Pál” , de pildă), colaborând,  de asemenea, aproximativ o sută de specialişti, oameni de ştiinţă, înalţi funcţionari de stat. Ministerul de Externe a făcut pregătirile necesare ca să împiedice repetarea tratatului de pace de la Trianon, plecându-se de la ideea că la viitoarele tratative de pace se va pune problema unei reglementări general europene, şi nu tragerea la răspundere şi pedepsirea învinşilor, iar Statele Unite vor avea un cuvânt decisiv în această direcţie.

Guvernul Naţional Provizoriu i-a remis la 4 iulie 1945 lui G.M. Puşkin, reprezentantul Uniunii Sovietice în Ungaria, prima notă referitoare la preparativele de pace, purtând semnătura lui Béla Dálnoki Miklós, în care guvernul sovietic era informat în legătură cu situaţia economică a Ungariei, i se semnalau atrocităţile din Cehoslovacia îndreptate împotriva persoanelor aparţinînd naţionalităţii maghiare, propunându-se adoptarea principiului etnic, respectiv referendumul în chestiunile teritoriale. Din partea sovieticilor, nu s-a primit nici un răspuns, atitudine datorată probabil faptului că la nivel internaţional nu se convenise încă nimic privind încheierea păcii cu foştii aliaţi ai Germaniei naziste.

După conferinţa de la Potsdam, Ministerul de Externe al Ungariei s-a adresat celor trei mari puteri aliate. Prima notă a fost înmânată la 14 august 1945 de ministrul de externe, János Gyöngyösi, reprezentanţilor la Budapesta ai Marii Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. Referitor la reglementarea problemelor teritoriale, au fost repetate principiile amintite deja în memorandumul din 4 iulie, cu completarea că, după părerea guvernului ungar, schimbul de populaţii propus în epocă de partea cehoslovacă nu poate constitui calea rezolvării chestiunii naţionale, pentru Ungaria schimbul de populaţii nefiind de conceput decât laolaltă cu compensaţii teritoriale. Prin aceasta – chiar dacă în mod prudent – au fost formulate pretenţii teritoriale faţă de Cehoslovacia. În încheiere, Gyöngyösi a afirmat necesitatea ca protecţia minorităţilor naţionale să fie rezolvată sub egida ONU, la nivel instituţional, de marile puteri. Puterile occidentale n-au dat nici un răspuns la această notă; Puşkin a comunicat verbal că nu e de acord cu conţinutul acesteia. Nota nu fusese dezbătută în prealabil nici de Guvernul Naţional Provizoriu, nici de partidele coaliţiei. Partidele democratice au primit-o la mijlocul lunii septembrie şi, după cum era de aşteptat, Partidul Comunist Ungar şi Partidul Social-Democrat au respins orice referire la chestiunile teritoriale. Din cauza lipsei de consens, Ministerul Afacerilor Externe a elaborat şi remis până la sfârşitul anului doar trei note având ca obiect preparativele de pace, şi chiar şi ele se ocupau de aspecte de amănunt.

La 25 ianuarie 1946, Ministerul  Afacerilor Externe – fără să fi procedat la o înţelegere prealabilă între partide – s-a adresat din nou cu o notă celor trei mari puteri aliate, în care a propus numirea unei comisii formate din specialişti, care să studieze problemele politice şi teritoriale legate de tratatul de pace cu Ungaria. La 1 februarie, a avut loc remiterea unei noi note, care trata despre rolul Ungariei în cel de-al doilea război mondial, încercând să demonstreze cu argumentele utilizate anterior de grupările de orientare anglo-saxonă că Ungaria a fost doar un aliat „ezitant” al Germaniei fasciste. Referindu-se la schimbările democratice intervenite după eliberare, şi-a exprimat speranţa c㠄încheierea păcii va avea loc sub semnul edificării unui viitor mai bun, şi nu în spiritul răzbunării” .

Între timp, Ministerul Afacerilor Externe a întocmit un proiect de document, care se ocupa pentru prima oară detaliat de chestiunile teritoriale, cu precădere de problema Transilvaniei. În esenţă, se afirma că în Europa Centrală şi de Sud-Est e necesară o reglementare a chestiunii teritoriale de natură să asigure posibilitatea ca teritoriul Ungariei şi proporţia populaţiei maghiare să concorde, mai exact ca hotarele politice ale Ungariei să coincidă cu hotarele etnice. Gyöngyösi a convocat pentru 6 martie o conferinţă cu toate partidele pentru dezbaterea notei. În cadrul acesteia, delegaţii Partidului Comunist Ungar şi ai Partidului Social-Democrat au reproşat vehement tendinţele revizioniste ale notei, dezaprobând trimiterea ei. Argumentul lui Révai a fost că trebuie evitată slăbirea „democraţiei lui Groza” . Proiectul notei a ajuns la arhivă, iar activitatea diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe consacrată preparativelor de pace a fost practic paralizată.

Poziţia partidelor faţă de chestiunea graniţelor

Preparativele de pace au ajuns la un punct mort, deoarece partidele n-au putut ajunge – din cauza divergenţelor dintre ele – la o concluzie comună în privinţa scopurilor păcii.  Cu toate că Partidul Naţional-Ţărănesc a luat încă din august 1945 iniţiativa creării unei comisii la care să participe toate partidele în vederea demarării preparativelor de pace, aceasta a fost creată abia în primăvara anului 1946. Din cauza alegerilor care au avut loc în toamna lui 1945, a formării cabinetului Tildy şi a  altor probleme politice interne, partidele din coaliţie n-au prea avut timp să se ocupe de chestiuni de politică externă. O propunere detaliată despre obiectivele Ungariei în ce priveşte pacea a elaborat doar Partidul Independent al Micilor Agrarieni, în timp ce Partidul Social-Democrat a prezentat doar un proiect, iar Partidul Comunist Ungar şi Partidul Naţional-Ţărănesc nu s-au pregătit pentru tratativele de pace de la Paris cu un program amănunţit. În timp ce Partidul Comunist Ungar nu-şi propuseseră să pună decât problema minorităţii naţionale din Cehoslovacia, iar chestiuni teritoriale deloc, Partidul Social-Democrat a fost de acord să se prezinte anumite pretenţii teritoriale faţă de România; în ce-l priveşte, Partidul Micilor Agrarieni a considerat că se poate avea în vedere afirmarea anumitor pretenţii teritoriale nu doar faţă de România, ci şi faţă de Cehoslovacia.

Preparativele de pace au fost reactivate la iniţiativa Partidului Comunist Ungar. Comitetul Politic al partidului a emis la 12 martie 1946 o hotărâre conform căreia trebuia cerut Uniunii Sovietice să înlesnească unei delegaţii guvernamentale maghiare să se poate duce la Moscova în vederea clarificării problemelor privitoare la relaţiile ungaro-sovietice, achitarea reparaţiilor de război şi tratativele de pace. La iniţiativa Partidului Micilor Agrarieni, partidele din coaliţie au decis să ridice la Moscova şi chestiuni teritoriale. Înainte de plecarea delegaţiei guvernamentale, au convenit  în cadrul consfătuirii cu toate partidele care a avut loc la  preşedintele republicii, Zoltán Tildy, ca, legat de Transilvania, să prezinte propuneri alternative: una dintre variante propunea înapoierea a 22 mii km2, cealaltă a 11 800 km2, în esenţă ţinuturi cu populaţie maghiară aflate de-a lungul frontierei.

Delegaţia guvernamentală condusă de Ferenc Nagy s-a aflat la Moscova în perioada 9-18 aprilie. La nivel economic, tratativele s-au încheiat cu rezultate importante; în ce priveşte însă chestiunea teritorială, delegaţia n-a primit sprijinul sperat. Conducătorii sovietici au fost de acord că în Cehoslovacia trebuie asigurată egalitatea în drepturi a naţionalităţii maghiare, şi au făgăduit că guvernului ungar i se va oferi posibilitatea să-şi prezinte la tratativele de pace pretenţiile teritoriale, dar în privinţa Transilvaniei nu promit nici un fel de sprijin concret, recomandând ca guvernul ungar să încerce, în cadrul unor tratative bilaterale, să-şi reglementeze cu vecinii chestiunile rămase în suspensie.

Călătoria la Moscova a impulsionat activitatea internă legată de preparativele de pace. La 24 aprilie 1946, Comisia pentru afaceri externe a Adunării Naţionale a dezbătut – printre altele – stadiul pregătirilor de pace. Partidele din coaliţie au fost de acord că la tratativele de pace care se anunţau peste scurt timp Ungaria trebuie să-şi realizeze două scopuri fundamentale: pe de o parte, să obţină garanţii juridice internaţionale care să asigure egalitatea în drepturi a minorităţii naţionale maghiare din Cehoslovacia şi care să constituie o chezăşie pentru o existenţă umană normală, iar, pe de altă parte, să ceară retrocedarea unei părţi a teritoriilor care, conform prevederilor tratatului de pace de la Trianon, intraseră în componenţa României. În ce priveşte însă pretenţiile teritoriale concrete, poziţiile pe care se situau guvernul şi partidele de opoziţie se deosebeau destul de semnificativ. În legătură cu faptul că Ungaria nu are pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, poziţiile coincideau. Nu acelaşi lucru era însă valabil şi în ce priveşte Cehoslovacia.

La Paris

Hotărârea luată la 7 mai 1946, la Paris, în cadrul dezbaterilor din adunarea Consiliului Miniştrilor de Externe în legătură cu tratatul de pace cu România a fost de natură să spulbere dintr-o lovitură şansele unei păci favorabile Ungariei. Premisele acestei situaţii trebuie căutate în împrejurările specifice din perioada războiului.

După 1941, atitudinea conducerii politice şi militare sovietice faţă de Ungaria s-a schimbat radical. În timpul războiului, Stalin şi cei din anturajul lui au considerat că Ungaria, mai ales datorită atrocităţilor săvârşite de armata ungară pe teritoriul sovietic, trebuie „pedepsită” . În august–septembrie 1944, cu ocazia negocierii convenţiei de armistiţiu cu România, guvernul sovietic şi-a manifestat dorinţa de a-i atribui cea mai mare parte a Transilvaniei, pentru ca, în cele din urmă, să se găsească o formulă conform căreia România urma să primească, în funcţie de concluziile tratativelor de pace, „întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei” . După eliberare, politica externă sovietică a cunoscut, iarăşi, faţă de noua Ungarie democratică, o transformare esenţială, caracterizată de dorinţa de a o ajuta şi sprijini; în ce priveşte chestiunile teritoriale, această politică a rămas însă neschimbată. În cadrul adunării Consiliului Miniştrilor de Externe care a avut loc în septembrie 1945 la Londra, guvernul sovietic propunea, în proiectul tratatului de pace cu Ungaria înaintat de el, dar, în acel moment, încă nediscutat, invalidarea arbitrajului de la Viena şi trecerea „întregii Transilvanii” în componenţa României. Aceeaşi propunere a susţinut-o delegaţia sovietică şi la adunarea din martie 1946, de la Londra, a adjuncţilor miniştrilor de externe, iar, mai apoi, şi la cea de la Paris a Consiliului Miniştrilor de Externe. Fundalul politic al acestei atitudini era că, din punct de vedere politic, militar şi strategic, România era mai importantă pentru Uniunea Sovietică decât Ungaria.

În 1943–1944, în mediul politic american s-au formulat mai multe planuri în legătură cu aranjamentele de după război privind Ungaria, ca şi cu soarta Transilvaniei. După numeroase fluctuaţii, guvernul american a acceptat, în septembrie 1944, că atît primul, cît şi cel de-al doilea arbitraj de la Viena trebuie anulate şi că Ungaria trebuie să revină la frontierele ei de dinainte de 1938, situaţie care, în cazul României, mai putea suferi modificări, în funcţie de revendicările formulate de cele două state. Proiectul tratatului de pace înaintat de americani la conferinţa miniştrilor de externe de la Londra (11 septembrie–2 octombrie 1945) lua poziţie în acest sens. Ministrul de externe american Byrnes a şi declarat, în mod limpede, că, „printr-o minimă modificare a graniţei transilvănene, o jumătate de milion de maghiari ar putea fi redaţi [Ungariei]” . Modificarea pe care a cunoscut-o, până în aprilie 1946, punctul de vedere american mergea în sensul că primordială era socotită invalidarea arbitrajelor de la Viena; se propunea ca guvernele român şi ungar să se aşeze nemijlocit la masa tratativelor şi să discute revizuirea frontierelor în aşa fel, încât corectivele aduse „să reducă într-o măsură importantă numărul persoanelor aflate sub dominaţie străină” .

Guvernul englez a agreat, până în septembrie 1945, concepţia americană privind viitoarele frontiere ale Ungariei. În urma conferinţei de la Londra însă, s-a apropiat de punctul de vedere sovietic, comunicând regelui României că nu are în vedere să propună sau să sprijine schimbarea graniţelor stabilite la Trianon, dar că, dacă cele două guverne vor putea ajunge la o înţelegere, e gata să accepte modificarea de frontieră astfel realizată. Schimbarea opiniei britanice a fost motivată de dorinţa Londrei de a aplana divergenţele cu Uniunea Sovietică apărute după conferinţa de la Londra a miniştrilor de externe şi de a grăbi elaborarea tratatelor de pace; ea aştepta de la partea sovietică un contraserviciu în privinţa tratatului de pace cu Italia şi dorea, în acelaşi timp, să-şi păstreze minima influenţă de care se bucura în România.

În cadrul adunării Consiliului Miniştrilor de Externe din dimineaţa zilei de 7 mai 1946, Molotov a reiterat propunerea sovietică precedentă, conform căreia Transilvania revenea în întregime României. Byrnes a revenit şi el la propunerea americană referitoare la tratativele bilaterale. Textul redactat de adjuncţii miniştrilor de externe prevedea c㠓Dispoziţiile arbitrajului de la Viena din data de 30 august 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Prin aceasta, se revine la graniţa dintre Ungaria şi România aşa cum a existat ea la data de 1 ianuarie 1938 (astfel încât întregul teritoriu al Transilvaniei revine României). (De asemenea, puterile aliate şi asociate sînt dispuse să recunoască orice revizuire a frontierei româno–ungare la care părţile nemijlocit interesate ar ajunge ulterior prin înţelegere mutuală şi care ar diminua simţitor numărul persoanelor ce trăiesc sub dominaţie străină.)” Prima paranteză conţinea modificarea propusă de sovietici, iar cea de a doua pe cea propusă de americani. În faţa inflexibilităţii dovedite de Molotov, Byrnes a declarat pe neaşteptate că e gata să retragă propunerea americană, în condiţiile în care şi partea sovietică revine asupra propunerii pe care o făcuse în prima paranteză. Cum acest lucru nu aducea atingere esenţialului – cel de-al doilea arbitraj de la Viena fiind declarat nul de către primele două propoziţii –, Molotov a acceptat propunerea colegului său american. Nu s-a lămurit nici până azi de ce a avut ministrul de externe american această iniţiativă neaşteptată; se pare că a fost vorba – conform tacticii adoptate de americani la aceste tratative – de dorinţa de a grăbi finalizarea chestiunii, de a face posibil ca, prin rezolvarea problemelor controversate aflate în divergenţă, să se treacă la începerea cît mai grabnică a conferinţei de pace de la Paris şi să se definitiveze cît mai repede tratatele de pace, astfel ca armata sovietică să fie silită să părăsească teritoriul eliberat al ţărilor central- şi sud-est-europene. Prin aceasta, guvernul american a renunţat la încercarea de a se realiza o minimă modificare, motivată etnic, a graniţei româno–ungare şi a adoptat punctul de vedere sovietic.

Maghiarii

Decizia luată la 7 mai 1946 de Consiliul Miniştrilor de Externe a provocat la Budapesta consternare generală şi, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, a zguduit toate partidele şi grupările politice. Tulburarea a pus stăpânire şi pe cercurile guvernamentale. Gyöngyösi a apelat la guvernul sovietic, solicitând permisiunea de a se duce la Moscova pentru discutarea hotărârii luate la Paris. La 21 mai însă, trimisul Puşkin i-a comunicat că partea sovietică consideră că vizita nu e de actualitate. În declaraţia de la 18 mai 1946, Molotov a afirmat că hotarele fixate la Paris sînt definitive.

La iniţiativa Partidului Micilor Agrarieni, în ziua de 8 iunie 1946 o delegaţie guvernamentală ungară condusă de prim–ministru Ferenc Nagy s-a dus în Statele Unite şi Marea Britanie cu scopul de a discuta, pe lângă chestiuni economice, şi despre revendicările maghiare la tratativele de pace şi de a încerca să obţină sprijinul puterilor occidentale pentru revizuirea deciziei de la Paris din ziua de 7 mai. Pe linie economică, Washingtonul s-a arătat generos, dar a refuzat orice ajutor în chestiuni politice, nefiind dispus să ducă tratative în privinţa Transilvaniei şi nici despre soarta minorităţii maghiare aflate în ţările învecinate. Byrnes – nu fără cinism – i-a spus lui Ferenc Nagy c㠄dacă Uniunea Sovietică va ridica problema Transilvaniei, Statele Unite  nu se vor da în lături să sprijine revendicările Ungariei” , deşi ştia că guvernul sovietic nu va face acest lucru. Atmosfera glacială în care s-au desfăşurat convorbirile de la Londra frizau impoliteţea. Englezii – la fel ca şi americanii – au respins propunerile Ungariei legate de tratatul de pace, atît de importante pentru ea. S-au opus ca guvernul ungar să ridice din nou chestiunea Transilvaniei în faţa Consiliului Miniştrilor de Externe, încercând să arunce unilateral răspunderea deciziei de la 7 mai asupra Uniunii Sovietice. Au repetat opinia anterioară a Angliei: în măsura în care România şi Ungaria îşi reglementează în cadrul unor negocieri bilaterale problemele rămase în suspensie, Marea Britanie va sprijini acordul care se va realiza.

Delegaţia ungară la tratativele de pace, condusă de János Gyöngyösi, a sosit la Paris la începutul lunii august 1946. În esenţă, îşi propusese să atingă trei scopuri: o minimă modificare a frontierei ungaro-române, care nu mai era de 22 000 km2, ci de doar 5 000, asigurarea drepturilor cetăţeneşti pentru minoritatea maghiară din ţările vecine şi împiedicarea unor noi transferuri de populaţie maghiară din Cehoslovacia, respectiv reducerea sarcinilor legate de reparaţiile de război. Delegaţia ungară a remis participanţilor la conferinţa de pace cincisprezece note, în care făcea cunoscută poziţia guvernului ungar referitoare la chestiunile aflate pe ordinea de zi – dar fără succes prea mare.

În privinţa problemelor teritoriale, Ungaria avea puţine speranţe să izbândească. Reprezentantul maghiar a fost audiat la şedinţa comună din 31 august 1946 a Comisiei teritoriale şi politice ungaro-române. Ambasadorul Pál Auer a prezentat  planurile privitoare la Transilvania, dar, din perspectiva deciziei luate la 7 mai, a moderat în continuare revendicările ungare, astfel încât, în locul retrocedării a 5 000 km2, n-a mai cerut decât 4 000, care ar fi însemnat aproximativ o jumătate de milion de locuitori, din care 67% maghiari, şi ar fi cuprins oraşe situate de-a lungul hotarului. În afară de aceasta, a propus ca ţinutul secuiesc să capete o largă autonomie locală, garantată de ONU.

În intervenţia sa din 3 septembrie, ministrul de externe român, Tătărescu, s-a opus realizării dorinţelor Ungariei, pledând pentru revenirea la graniţele stabilite la Trianon. Cu toate că delegatul australian a încercat să rediscute chestiunea Transilvaniei, la 5 septembrie comisia a aprobat cu 10 voturi pentru şi 2 abţineri punctul din proiectul tratatului de pace aprobat de Consiliul Miniştrilor de Externe la 7 mai, care atribuia României întreaga Transilvanie. În şedinţa plenară din 10 octombrie a conferinţei de pace, Molotov a declarat: „Încheierea tratatului de pace cu România constituie un eveniment de mare însemnătate din perspectiva păcii în Europa. România e acum un stat democratic, şi e esenţial că problema Transilvaniei a fost rezolvată spre mulţumirea poporului român.”

În cadrul tratativelor de pace, s-a mai ridicat o chestiune teritorială. La 10 septembrie, Clementis, adjunctul ministrului de externe cehoslovac, a propus anexarea la Cehoslovacia a cinci localităţi ungare situate vizavi de Bratislava, pe malul drept al Dunării. Uniunea Sovietică, Ucraina, ba chiar şi Iugoslavia au sprijinit această cerere de extindere a „capului de pod din zona Bratislavei” , în timp ce Statele Unite şi Marea Britanie n-au fost de acord. După îndelungate discuţii, s-a realizat în cele din urmă un compromis: Rajka şi Bezenye au rămas Ungariei, în timp ce Horvátjárfalu/Iarovce, Oroszvár/Rusovce şi Dunacsun/Cunovo au trecut la Cehoslovacia.

Conferinţa de pace a celor 21 de naţiuni nu avea drept de decizie; atribuţia ei era doar să facă propuneri Consiliului Miniştrilor de Externe. Aprobarea definitivă a textului tratatelor de pace a avut loc în noiembrie-decembrie 1946, cu ocazia şedinţei de la New York a Consiliului Miniştrilor de Externe. Asupra textului tratatului de pace cu Ungaria n-au  mai fost operate modificări importante.

Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la 10 februarie 1947 la Paris, fiind legiferat de Adunarea Naţională Ungară la 24 iunie 1947. Preşedintele Statelor Unite l-a ratificat la 14 iunie 1947, iar Consiliul Suprem al Uniunii Sovietice la 29 august. A intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.

Noua Ungarie populară democratică n-a avut parte de pacea pe care o aştepta, reuşind doar să evite impunerea de noi poveri. Acest lucru s-a întâmplat aşa nu pentru că preparativele diplomatice ungare ar fi fost încete, nu îndeajuns de prudente sau că partidele n-au reuşit să se pună de acord cu privire la scopurile pe care trebuiau să le urmărească în cursul tratativelor de pace ori că Ungaria n-a fost capabilă să iasă la timp din război. Atît condiţiile, cît şi conţinutul tratatelor de pace încheiate cu foştii aliaţi ai Germaniei naziste au fost decise de interesele marilor puteri.

Ugrás az oldal tetejére