nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)

László Sebők

POPULAŢIA MAGHIARĂ A TRANSILVANIEI

 Cea mai mare parte a populaţiei maghiare de azi din România a fost inclusă în acest stat în urma modificării frontierelor, decisă prin Tratatul de pace de la Trianon, semnificativ fiind însă şi numărul maghiarilor ce trăiau pe teritoriul Vechiului Regat. E foarte greu să le urmărim cu exactitate, pe baza statisticilor oficiale, proporţia numerică şi, din perspectiva răspândirii lor geografice, imaginea structurii pe localităţi şi la nivel social, căci la elaborarea statisticilor româneşti privind naţionalităţile criteriile politice au primat totdeauna în faţa abordării ştiinţifice. Iar dacă datele privind Transilvania mai pot fi – critic şi cu unele corective – utilizate, în cazul celor referitoare la Regat acest lucru nu poate fi făcut. (În zona extracarpatică a României, au fost recenzaţi, în 1977, 20 000 de maghiari, în timp ce, de fapt, numărul lor s-ar putea ridica la un total de 120–150 000: în Moldova, 40–60 000 de ceangăi, iar în Bucureşti şi în împrejurimi, 40–50 000 de unguri.)

Recensăminte

În cadrul tratativelor de pace de la Paris (1919–20), materialele statistice înaintate de delegaţia română privind situaţia naţionalităţilor au fost atît de inacceptabile, încât comisia a lucrat în continuare doar cu documentaţia prezentată de partea ungară. Tot ce a urmat a fost de aceeaşi factură: catagrafiile realizate în anii 1919, 1920 şi 1927 au fost considerate de înşişi specialiştii români părtinitoare şi de nefolosit. Recensământul din anul 1930 a corespuns normelor europene, dar, chiar şi în aceste condiţii, din datele statistice au dispărut peste 100 000 de greco-catolici maghiari. (Faptul că în cadrul recensămintelor ungare persoanelor li se înregistra limba maternă, în timp ce în practica românească evreii erau consideraţi ca persoane cu limbă maternă şi naţionalitate de sine stătătoare nu constituia decât o diferenţă de concepţie.) În perioada 1918–1924, în urma schimbării autorităţii statale, 197 000 de maghiari s-au refugiat din România în Ungaria. Jumătate dintre ei erau, orăşeni: funcţionari de stat şi publici, diferite pături ale intelectualităţii şi personalul lor de serviciu. Ţinând seama şi de acest aspect, în 1930 numărul persoanelor cu limba maternă maghiară trebuie să fi fost, de fapt, de cel puţin 1 600 000, iar în l940 de aproximativ 1 800 000.

Cel de-al doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940), prin care partea de nord a Transilvaniei a fost anexată la Ungaria, a fost însoţit de o migraţie reciprocă de populaţie, ce a atins valori de aproximativ 200 000 de persoane, fapt ce a avut urmări care s-au repercutat până în ziua de azi asupra situaţiei demografice din zonă: numărul şi proporţia maghiarilor din sudul Transilvaniei a continuat să scadă, dar nici creşterea înregistrată în cazul celor  din nord nu e semnificativă, deoarece, în cele din urmă, o parte importantă a celor stabiliţi în nord au plecat mai departe. (Numărul maghiarilor care au părăsit definitiv România în perioada 194l–1948 poate fi apreciat la 100–125 000, numărul celor dispăruţi în război fiind însă necunoscut.) Datele oferite de cele două recensăminte din 1941 (ungar în Transilvania de Nord şi românesc în Transilvania de Sud) rămân inutilizabile în cadrul unei analize serioase, din cauza denaturărilor datorate atmosferei politice, ca şi abordării diferite a metodologiei de recenzare (în cazul românilor, originea etnică).

De atunci, în România au avut loc patru recensăminte. Trebuie să remarcăm că dintre acestea cel realizat în anul 1956 a fost singurul recensământ ale cărui date au oglindit cu mare probabilitate situaţia din acel moment a naţionalităţilor -– cel puţin în ce priveşte Transilvania. (A „reapărut” până şi o bună parte a populaţiei maghiare, dispărute – mai ales, în zona apuseană a Transilvaniei – cu ocazia recensământului din anul 1930.)

Nu de puţine ori, cu ocazia recensămintelor populaţiei din anii 1966 şi 1977 compoziţia naţională pe localităţi a fost decisă de la birou – ca să nu amintim aici şirul de fraude şi manipulări ce au avut loc.

Date demografice răzleţe demonstrează că între 1956 şi 1977 populaţia maghiară din Transilvania a cunoscut o creştere substanţial mai însemnată decât cea sugerată de recensăminte. La nivelul întregii populaţii maghiare transilvănene, din perspectiva mediei sporului natural înregistrat în Transilvania (1956–1966: 7,7%, 1966–1977: 10,6%) numărul maghiarilor transilvăneni trebuie să fi ajuns în 1966 la cifra de 1 740 000, iar în 1977 la 1 925 000 de persoane. (La o concluzie similară ajungem şi în cazul în care pornim de la premisa că între 1966 şi 1977 numărul nou-născuţilor ce au văzut lumina zilei în familii maghiare a fost de 336 000, ceea ce reprezintă 7,2% din totalul nou-născuţilor din România. 7,2% din sporul natural de 2 551 000 înseamnă 184 000 de copii, ceea ce arată o creştere demografică similară la maghiarii din România cu creşterea – calculată într-o modalitate diferită – a numărului maghiarilor din Transilvania. Se pare că sporul natural de câteva sute de persoane anual n-a fost în stare să compenseze puternica asimilare prezentă în rândurile maghiarilor regăţeni.)

Anul Total locuitori Limbă maternă  Naţionalitate         Maghiari conform estimărilor noastre, în mii persoane 

1910        5 257       1 662  31,6%                        

1930        5 548       1 481  26,7%          1 353  24,4%          1 600  28,8%

1948        5 761       1 482  25,7%                        

1956        6 232       1 616 25,9%             1 559 25,0% 

1966        6 720      1 597 23,8%             1 740 25,9%

1977*       7 500      1 690 22,5%             1 925 25,7%

1990          7 900      2 010 25,4%

* În 1977, dup㠄limbă maternă şi naţionalitate”: 1 651, adică 22,0%

Aşezare în teritoriu, românizare

Trei erau zonele geografice mai importante în care, la începutul secolului, populaţia maghiară din Transilvania forma majoritatea absolută: ţinutul secuiesc,  zona situată de-a lungul graniţei ungaro–române actuale şi fâşia de legătură cvasietnică dintre ele (zona Sălajului, Depresiunea Huedinului, regiunea Clujului, ţinutul Arieşului). Mai puteau fi întâlniţi în proporţii mai mici sau mai mari în numeroase alte zone (Banat, Valea Jiului, Ţara Bârsei etc.) şi într-un număr semnificativ în aşezări în care trăiau ca minoritari. Din perspectiva tipurilor de aşezări, românii trăiau în sate de dimensiuni reduse, răspândite în ample spaţii geografice, în timp ce maghiarii (şi germanii) trăiau comasaţi în aglomerări unitare şi în oraşe, o parte a acestora constituind adevărate insule înconjurate de zone cu populaţie românească. Creşterea pronunţată a populaţiei urbane româneşti s-a datorat nu doar înlocuirii administraţiei în urma schimbării autorităţii statale (100 000 de funcţionari maghiari s-au refugiat, şi 50 000 de regăţeni au fost colonizaţi în zonă), ci a fost şi rezultatul unui proces dirijat cu bună ştiinţă. Oraşele încercuite de zone de locuire românească au intrat într-un proces de românizare, deoarece efectele asimilante se manifestau cu mult mai pregnant în astfel de cazuri.

În mediul rural, procesul de pierdere a identităţii naţionale a fost întotdeauna mai lent, politica de asimilare fiind tocmai de aceea dirijată spre zone şi pături sociale bine determinate. În regiunea de graniţă ungaro–română şi în zona centrală a Transilvaniei, regimul românesc a căutat – în temeiul reformei agrare – să colonizeze populaţie românească, creând sate prin a căror implantare să se izoleze unele de altele ţinuturile locuite de populaţie maghiară. Desfiinţarea treptată a învăţământului maghiar de stat şi restrângerea bazei materiale destinate învăţământului confesional a avut drept rezultat asimilarea maghiarilor din zonele unde trăiau în minoritate. La început principala ţintă a politicii de românizare au constituit-o maghiarii greco-catolici şi ortodocşi, în rândurile cărora acest lucru a şi dat rezultate, căci o parte dintre ei chiar şi erau de origine română ori ştiau şi româneşte. (Nici nu mai trebuie comentat în mod special faptul că toţi maghiarii greco-catolici şi ortodocşi au fost înregistraţi ca români, chiar şi cei aproximativ 50 000 care nici nu ştiau româneşte.)

După 1945 – omogenizare

Caracteristica existenţei maghiarilor ca minoritari în deceniul ce a urmat celui de-al doilea război mondial o constituie relativul impas, situaţie ce decurgea din politica naţională duplicitară a statului român. La nivelul declaraţiilor şi vorbelor, respectiv în câteva domenii de spectacol propagandistic, drepturile minorităţilor au fost asigurate, din umbră însă se urmărea cu consecvenţă anularea acestora.

Prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (1952), s-a acordat autonomie unei treimi din populaţia maghiară din Transilvania, mai exact locuitorilor ţinutului secuiesc – regiune de locuire compact maghiară –, fiind  treptat privată de drepturile naţionale fundamentale populaţia maghiară din exteriorul acestei unităţi administrative. În scopul slăbirii ponderii populaţiei maghiare din Cluj, oraş socotit capitală a maghiarilor din România, numeroase instituţii culturale au fost mutate la Tîrgu Mureş. De la finele anilor cincizeci, politica naţională antimaghiară a căpătat noi valenţe. Zone cu populaţie românească au fost alipite la regiunea autonomă, apoi, invocându-se caracterul eterogen din punct de vedere naţional al acestor ţinuturi, a fost desfiinţată şi Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Structura administrativă bazată pe judeţe a fost gândită, în 1968, în aşa fel, încât zone unitare locuite compact de maghiari au fost tăiate în două, cu scopul ca românii să devină majoritari în judeţele cu populaţie mixtă. În 1972, a fost elaborat programul de „omogenizare”, de asimilare a naţionalităţilor,  apoi, în anii ce au urmat, au fost iniţiate o serie de măsuri în vederea limitării bunei desfăşurări a vieţii acestora (învăţământ, ordine de repartiţie etc.).

Principala ţintă a omogenizării au constituit-o oraşele transilvănene, căci, deşi la nivelul anului 1948 în cea mai mare parte a acestora maghiarii ajunseseră deja în minoritate, ei continuau să reprezinte majoritatea în numeroase oraşe din zone cu populaţie românească sau mixtă, oraşele din ţinutul secuiesc fiind, chiar şi în anul 1956, ungureşti într-o proporţie de peste 90%. (După cum majoritar maghiare continuau să fie în această vreme şi Clujul, Oradea ori Satu Mare.) La nivelul populaţiei urbane, în perioada 1956–1977 proporţia maghiarilor a scăzut de la 32% la 23%, sporul de populaţie fiind în cazul acestora de doar 15%. Doar în deceniul 1967–1977, în Transilvania au fost aduşi aproximativ o jumătate de milion de români regăţeni, în mare parte în aşa-zisele oraşe închise, acolo unde unguri nu se puteau muta decât cu aprobare specială (doar rareori avizată favorabil). Această tendinţă s-a accentuat în deceniul ce a urmat: cei ce se stabileau acolo, primeau de la stat, pe lângă locuinţă, şi un important ajutor. (Zece mii de români au fost aduşi în Cluj doar în 1989.) Pentru ca azi nici măcar un singur oraş mare din Transilvania să nu mai dispună de populaţie majoritar maghiară. În acelaşi timp, după obţinerea diplomelor de absolvire a studiilor, maghiarii transilvăneni erau repartizaţi în masă în Regat, de atunci însă o parte însemnată a acestora revenind în locurile de baştină, fapt pentru care cei rămaşi în Regat n-au influenţat substanţial numărul transilvănenilor.

Pentru aprecierea mărimii populaţiei maghiare din Transilvania, să presupunem că în perioada 1977–1985 sporul natural al acesteia a înregistrat un nivel ceva mai scăzut decât media transilvăneană (5,0%); în aceste condiţii, numărul maghiarilor din Transilvania trebuie să fi fost în 1985 cu puţin peste 2 milioane. Probabil că de atunci această valoare nu s-a prea schimbat, având în vedere că între 1986 şi 1990 sporul natural la nivelul întregii Românii a fost foarte scăzut (de bună seamă, sub 4% anual), fapt pentru care sporul natural, de câteva zeci de mii de persoane, al maghiarilor din Transilvania e posibil să fi fost înghiţit de repartiţiile în Regat şi de refugierea peste graniţă.

Numărul de aproximativ 2 milioane al maghiarilor din Transilvania e confirmat şi de datele de care dispun Bisericile: aproximativ 930 mii de romano-catolici, 800 mii de reformaţi, 70 mii de unitarieni, 30 mii de evanghelici, respectiv numeroşi foşti greco-catolici, neoprotestanţi, la care se adaugă persoane din afara confesiunilor.

În minoritate azi (1991)

Faţă de starea lucrurilor de acum şaptezeci de ani, situarea în teritoriu şi tabloul structurii pe aşezări a populaţiei maghiare de azi arată în felul următor:

Compactitatea populaţiei ungureşti din satele ţinutului secuiesc (aproape 800 mii de maghiari) a rămas neschimbată, în oraşele mai mari însă (Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc), datorită aşezării în masă a românilor regăţeni, proporţia ungurilor a scăzut la 65-70%. (În Miercurea Ciuc, au fost aduşi 8 mii de români doar în ultimii zece ani între 1980 şi 1990.) În Tîrgu Mureş, doar aproximativ jumătate din populaţia oraşului e azi maghiară, datorită faptului că în anii optzeci au fost aduşi aici peste 20 mii de români.

La ţinutul secuiesc, se adaugă populaţia maghiară de aproximativ 100 mii de persoane a Ţării Bârsei (Braşov şi zona Săcele), o parte însemnată a acestora fiind originari din secuime.

De-a lungul graniţei ungare, nu se mai poate vorbi despre o coerenţă din perspectiva caracterului majoritar maghiar al zonei (aproximativ 600 mii de persoane), mai ales spre sud de Oradea şi în Satu Mare; într-o măsură importantă, situaţia e asemănătoare şi în Sălajul învecinat (cam 80 mii de maghiari).

Procesul de asimilare a populaţiei maghiare din ţinuturile situate atît în nordul Transilvaniei (judeţele Maramureş, Bistriţa-Năsăud), cît şi în sudul acesteia (judeţele Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba şi Sibiu) a devenit tendinţă, în timp ce în anumite zone unde trăieşte răzleţită, acest proces e ireversibil sau este deja încheiat. În aceste regiuni, populaţia maghiară e relativ mai bine reprezentată în oraşele mari şi în împrejurimile acestora: în zona Timişoarei circa 50 mii, la Baia Mare aproape 40 mii, iar în Valea Jiului aproximativ 35 mii.

În judeţul Cluj, puntea etnică de odinioară a slăbit, dar la Cluj trăieşte şi azi, reunit, cel mai mare număr de unguri din Transilvania (circa 110 mii), după cum, relativ, se păstrează şi populaţia maghiară din Depresiunea Huedinului şi ţinutul Arieşului (aproximativ câte 20 mii de persoane).

*

După schimbările petrecute în decembrie 1989, o mare parte a măsurilor antiminoritare au fost anulate, multe dintre ele rămânând însă în vigoare – eforturile tenace legate de învăţământul în limba maghiară continuă şi azi. Într-o măsură importantă, destinul populaţiei maghiare din Transilvania poate depinde în viitor de modalităţile care vor fi  utilizate şi de legile ce vor fi emise în vederea transpunerii în viaţă a ideii de stat naţional unitar înscrisă în Constituţie.

Ugrás az oldal tetejére