nyomtat

megoszt

Bányai Péter politikai elemző dossziéja

Nemulţumirile unui turnător maghiar faţă de dosarele Secu

Am avut vreo surpriză văzîndu-mi dosarele? Nu prea. Dar mi-a confirmat cîteva convingeri (ipoteze?) legate de Securitate-SRI, pe care le-am publicat intr-un şir de articole. Mi-a oferit noi dovezi care justifică „tezele” mele (nu neapărat originale).

Pe scurt, şi inevitabil simplificat:

1. Spre deosebire de KGB, şi ceilalţi „fraţi”, Securitatea (mai exact cea de după aprox.1968) nu era atît (doar) „braţul armat a partidului, al dictatorului”, ci şi factor de decizie, influenţă politică. Cea mai evidentă dovadă este prigonirea „transcendentalilor”. Cine a citit cu atenţie dosarul, recent apărut, vede clar scopul acţiunii. Intelectualii prigoniţi nu sînt ţinta principală a acţiunii, ţinta este secţia ideologică a patidului, cîteva ministere. Scopul – a dovedi familiei Ceausescu, că nu poate avea încredere decît in Secu, cei amintiţi (miniştri, şefi cu propaganda) sînt „lipsiţi de vigilenţă”, prea „liberali”. Pe de o parte doreau (şi au obţinut) mai multă putere, respectiv împingeau regimul spre o intoleranţă şi mai mare. A propos, vezi lupta între Săptămîna (etc.) şi Romănîa Literară. Era aceeaşi rivalitate între o variantă un pic mai deschisă, şi cea complet intolerantă naţional-stalinistă. În spatele lui Barbu-Vadim (viitorul PRM) era Secu.

2. Continuitatea dintre Secu şi SRI e mult mai puternică decît pretind „tovarăşii SRI-işti, foşti Securişti care „nu făceau poliţie politică”. A propos, ce făceau atunci? Nepolitic? Luptau împotiva hoţilor de buzunar? Nu. Ah, făceau spionaj, ceece în fiecare ţară democratică se admite. Bun. Dar principala lor preocupare pe plan extern nu era să zicem furtul secretelor miltare, tehnologice, ci hărţuirea (uneori uciderea) celor din emigraţie, Europa Liberă.

Apoi unii se laudă că aveau doar misiuni pe linia antiteroristă. Dar din cîte ştiu în epoca aceea Carlos şi tovarăşii lui erau „amici” cu „noi”. Deci nu prea putea fi vorba de lupta împotriva teroriştilor ci mai degrabă invers, colaborare „fructuoasă” cu teroriştii.

„SRI nu are nici o legătură cu Secu” – sună frumos. În paranteză, aş aminti că da ani de zile se laudă că foarte puţini dintre vechii securişti au mai rămas, doar 20%, apoi 5%, etc. Toată lumea se îndoieşte de autenticitatea acestor cifre, dar hai, să-i credem – sitauţia tot gravă rămîne, fiindcă acea minoritate, „rămăşita” vechii Secu este în aproape toate funcţiile de conducere.

Dar să vedem un exemplu concret din dosarul meu. Dosarul de urmărire se deschide pt. „atitudine ostilă sistemului socialist”. Agravat de faptul că „are un frate în RFG”. Şi cam atît. Nu am spaţiu pt a reda urmărirea, cea mai semnificativă pagină este ultima, propunerea de încetare a urmariri, si aprobare încetării.

Dacă SRI nu ar fi continuatoare fidelă a Secu, ne-am fi aşteptat ca toţi cei urmariţi pt, „activitate”, „atitudine” ostilă sisemului socialist, să nu ma fie urmariţi, toate dosarele de acest tip trebuiau arhivate, închise automat, imediat după pretinsa înfiinţare a SRI.

Uite că nu s-a întîmplat aşa, cel puţin dosarul meu o dovedeşte. Propunerea de încetare a urmăririi mele e semnată pe 28 sept. 1990, şi aprobată de lct. Col. SRI Bădescu Dumitru, loctiitor Sef Diviziune pe 3 noiembrie 1990.

După „victoria revoluţiei” tovarăşilor de la SRI le-au fost necesare 11 luni să ajungă la concluzia că nu trebuie continuată urmărirea mea, cu toate că am avut „atitudine ostilă” şi rude în străinătate.

Oare cîţi dintre ceilalţi cu „atitudine ostilă” au fost urmăriţi în continuare? Dar cei care erau mai curajoşi, aveau nu numai „atitudine ostilă” ci şi „activitate ostilă” oare nu trebuiau, după această logică, urmăriţi pină azi?

3. „Nu merită să-ţi vezi dosarul, tot nu e complet.” – Prostia asta e la modă. Eu am convingerea inversă. Dosarele întradevăr sînt incomplete, după aprecierea mea „ţi se dă” max. o treime. Ce e cu restul? A fost ascuns conştient, sau e vorba de harababură, superficialitate? Sînt sigur, că şi una şi alta. Dar asta nu e motiv să devenim sceptici. Pe această logică s-ar putea afirma că arheologia nu are nici un sens, se găsesc doar mici fragmente de obiecte, aşa la întimplare. Da – dar din aceste fragmente se poate reconstitui o imagine incompletă, dar totuşi apropiată de adevăr a trecutului îndepărtat.

Ziceam că există 2 tipuri de omisiuni, unele întîmplătoare (aici e perfectă paralela cu arheologia) şi cele intenţionate.

Ajungem la cea mai interesantă problemă. Ce aflăm din paginile, despre care ştim că există, dar intenţionat nu ni se predau? Aflăm poate foarte multe, nu despre trecut ci despre prezent. Ce e considerat azi „secret”, ce este „pericol pt. securitatea naţională” în Romînia anului 2002.

Dosarul „Ursu”, respectiv jurnalul lui, şi dosarul Braşov. Doar 2 exemple. „Dispariţia” dosarului, şi în special jurnalului inginerului Ursu spune foarte mult. Ni se anunţă cvasioficial, că cei care l-au asasinat sînt oameni foarte importanţi, deconspirarea, pedepsirea lor, ar fi contrară „interesului naţional”. Iar apariţia publică a jurnalulului, în care critică epoca ar fi iarăşi contrară „intereselor naţionale”. Cenzură nu mai există, apariţia jurnalului nu ar fi putut fi oprită, deci au ascuns-o, poate au şi distrus-o. Şi asta a avut loc în epoca „democratului” Emil Constantinescu, complice, cel puţin prin nepăsare.

Să revin la dosarul meu.

Deci, sînt urmărit, există ordin oficial de supravegere a telefonului, etc. Aflăm din dosar, amănunte gen:

„Poartă barbă, si şchiopătă, de un picior”,

„Poartă corespondenţă cu o persoană plecată fraudulos din ţară”,

„A efectuat fotografii cu un grup scos la curatenie pe strazi, presupuninindu-se ca intentioneaza sa le foloseasca dupa ce va emigra”, „a aparut cu un fotograf, i-a cerut sa-l fotografieze cu matura in mina” (cu 1 pagină înainte credeau că eu făceam fotografii, acu au aflat deja, că eu am rugat un fotograf)

„Se va prevenirea scoaterii din ţară şi a folosirii ca propagandă ostilă a oricăror materiale” (asta era poza cu mătura!)

”Se vor întreprinde măsuri de derutare, spre a-l determina să acţioneze spre a se demasca si a-şi dezvălui adevăratele intenţii.” (bizar, nu o înţeleg prea bine)

„Se vor obţine probe de scris pt. a fi comparate cu autori neidentificaţi.”

„Documentarea faptelor sale in vederea tragerii la răspundere în baza legii.”

„Folosirea mijloacelor „S”, asupra lui, a sotiei sale, precum si asupra fratelui numit Bányai László aflat in RFG”

„Se vor identifica toate legaturile lui, in primul rind numitul Bányai László care i-a scris din Austria, recent fugit” (aici începe o mică nebunie, pe aceeaşi pagină figureză fratele meu de 2 ori, o dată ca trăind în RFG de ani de zile, ceeace e real, apoi ca recent refugiat afîndu-se în lagăr în Austria!)

„În imobil se afirmă ca obiectivul este „evreu ungur”.”

„Mănîncă din aceaşi farfurie cu cîinile si pisica.” (Minciună sfruntată securistă: aveam 1 cîine şi 2 pisici, şi nu eu mîncam din aceaşi farfurie cu ei, ci invers.)

„Pe data de..., ora .. a avut o convorbire telefonică în care obiectivul aranjează o partidă de brigi cu Flori, o amică, medic pensionar; anunţă căderea lui Jivkov, cu satisfacţie în glas.” („brigi” era bridge, de fapt, restul e corect.)

Merită de citat 2 fraze din motivarea aprobării plecării mele definitive.

„Are preocupări pe linia îngrijirii cîinilor din curtea întreprinderii”. Admir din nou şi din nou cuvîntul „pe linia” din această frază. Stilul e omul – aici stilul e Secu-SRI.

„Are discuţii pe teme muzicale”

Nu am reuşit să descifrez logica, de ce au prioritate la plecare definitivă iubitorii de muzică şi de cîini vagabonzi?

Ajunge. E clar că am fost destul de serios urmărit – deşi acuzaţia cea mai gavă e presupunerea că voi folosi în străinătate o poză cu mătura. A propos, oare la ce aş fi putut s-o folosesc? Habar nu am. Şi, mă rog, rezultă din denunţuri că „port conversaţii cu atitudine ostilă regmului”. Atît.

Am văzut un scurt citat din conversaţia cu o parteneră de bridge, comentat frază cu frază (adică cu ce intonaţie spuneam un lucru sau altul).

Ziceam că presupun că dosarul primit e cam 10%, max 20% din cel real. Parţial e o presupunere logică, dar am şi o dovadă clară. Dosarul de urmărire începe în 1989 mai, şi se termină în 3 noi. 1990.

Paginile sînt în ordine cronologică, în principiu, dar iată, la pagina 6 găsim o comunicare (de la o secţie Secu la alta) din 1976!

Citez: "S-a certat cu părinţii, motiv pentru care s-a mutat", "Poartă barbă şi plete", „Nu s-au efectuat investigatii la actuala adresă, întrucît nu a fost identificată.” „S-a mutat in Drumul Taberei, dar nu s-a putut identifica adresa exactă.” (Cam leneşi.)

Repet, 1 pagină, probabil dintrun alt dosar, din care reiese că urmărirea mea nu a început în 1989, cum afirmă pag. 1, ci cel puţin cu 13 ani înainte. Amuzantă obsesia cu barba, revine după 1 3ani.

Să vedem ce lipseşte – şi nu întîmplător.

Exact în această perioadă de supraveghere a mea, a telefonului, anturajului meu, eram în relaţii strînse, unele de prietenie, cu intelectuali maghiari din Bucureşti (Molnár Gusztáv, Domokos Géza, etc.), şi cu diplomaţi maghari. Ne întîlneam. Nu pe ascunsc. Ne vizitam reciproc, respectiv discutam zilnic la telefon, acel telefon supravegheat.

Ei – nimeni din această categorie nu e amintit în dosarul meu (foile primite). Deşi toţi au fost la rîndul lor supravegheaţi, aveau casa plină de microfoane, etc.

Despre mătură – 4 pagini. Intelectualii, respectiv diplomaţii maghari neamintiţi.

Înainte de a trage o concluzie, adaug că şi în cazul altor prieteni maghiari am observat această „ciudăţenie”.

Şi încă o informaţie importantă. Aveam relaţii strînse cu diplomaţi americani, cu unul, fost ataşat cultural, Arthur Lewis, deosebit de apropiate, de amiciţie (aveam un hobby comun, jazzul).

Despre ei aflu multe din dosar, apar chiar întîlniri cu diplomaţi de care nici nu îmi aduc aminte.

Dar nu maghiari. Nici un nume maghiar (exceptând membrii familiei mele).

Explicaţia e simplă – dar sinistră. Potrivit concepţiei băieţilor de la SRI, tot ce e legat de maghiari se cheamă „activitate revizionistă”.

Dacă un romîn a înjurat sistemul e anticomunist, antitotalitar, e OK, poate afla cîte ceva din dosarul lui.

Dacă un maghiar înjură sistemul – unor romîni, sau diplomaţi americani e la fel, OK.

Dar dacă 2 maghiari discută între ei, sau dacă discut cu un diplomat maghiar – e activitate revizionistă. Ce altceva pot discuta magharii între ei? Evident conspiră pt. „ruperea Ardelaului”.

Şi – avînd în vedere ce este în mintea celor amintiţi, Ardealul e în pericol forever, orice discuţie interceptată între maghari trebuie să rămină secret în veci. Aceste dosare încă „periclitează interesul naţional”, deci nu „se dau”.

Mi se „iartă” că am avut amici disidenţi, că am înjurat regimul comunist, că am avut prieteni diplomaţi americani. Dar rămîn „suspect” (şi în mod logic în continuare ar trebui să fiu urmărit, poate chiar sînt) pentru faptul ca am discutat, şi discut şi în prezent cu maghiari, unii, mai rău, mai suspecţi, chiar cetăţeni sau diplomaţi maghiari.

Toată lumea ştie că în comunism, în special în epoca stalinistă automat primei „eticheta” de „spion”, „trădător de ţară”, etc. - fără vreo bază, dacă vroiau să te condamne.

Dacă erai evreu, cvasiautomat apărea la acuzaţie „sionismul”, şi aşa mai departe.

Nimeni nu crede azi în aceste baliverne – cu o excepţie „revizionismul maghiar”.

Romînii condamnaţi după 1956 pt. sprijinul revoluţiei maghiare sînt stimaţi, şi e bine. În schimb a rămas o suspiciune faţă de magharii condamnaţi tot atunci, fiindcă în actul lor de acuzaţie automat apărea şi „revizionism”.

Fratele meu, pe baza unui denunţ, a fost dat afară după 1956 din universitate (critica intervenţia sovietică), dar în dosarul lui nu apare nimic despre asta, urmărirea lui începe abia prin anii 70, conform dosarului obţinut.

Post Scriptum

Din motive de spaţiu voi aminti doar în treacăt despre celălalt dosar, nu cel de urmărit, ci cel al „informatorului”. Deşi ar merita analizată mai pe lung.

Pe scurt, pîna acum am auzit du următoarele variante de informatori: cei şantajaţi, cei plătiţi, cei benevoli, harnici, cei care denunţau „doar maghiari” (şi sînt mîndri pîna şi azi).

Se pare că eu am fost o altă categorie de informator. Am fost recrutat în noiembrie 1979, am fost abandonat în 1987.

Nu doresc să comentez activitatea mea de informator, pe care am descoperit-o de cîteva luni la CNSAS, citez din dosar cîteva pasaje, amintesc că Banu e numele meu conspirativ. Sau era. Dar nu se ştie, poate încă sînt şi acu informator?

1983 martie: „Bucur nu a furnizat nici un material.....”

Notă de analiză1985 – fraza de sus se reproduce identic

Pe margine, observaţia şefului: „Să mi se raporteze dacă Bucur ştie că este informator!”, „Să fie abandonat în caz că....”

Din raportul căpitanului Mihăilă 11 aprilie 1985, după întîlnirea cu mine: „Bucur nu cunoaşte că este informator.” „La dosarul său nu există angajament, sau materiale informative.”

În propunerea de abandonare a lui Bucur din 12 martie 1987 (deci la 2 ani după raportul de mai sus!) se repetă: „Nu a furnizat material informativ”, „Nu există angajament la dosarul lui.” „Nu dispune de posibilitati de informare si calitati personale pt, colaborare cu organele securitatii.”

Deocamdată, atât. Rămîn semne de întrebare. De ce nu există nici măcar angajament. Poate am refuzat? Atunci apărea această frază, şi mă abandonau mai repede.

Adevărul este, logic reiese din acest dosar încîlcit, ceeace spun eu. Prima înilnire la care mi s-a sugerat foarte vag un fel de colaborare a avut loc in 1974 – despre asta nimic în dosar. Din raportul celui din 1974 o fi reieşit că nu au şanse, dar poate aveau şi ei un „plan de depăşit”. Poate ar fi fost considerat un insucces profesional să raporteze că am refuzat. De aceea nici nu mi-au propus vreodată aşa ceva. Dar au raportat fals, scriind că „are atitudine pozitivă”, etc. Şi au tărăgănat 9 ani povestea – care nu a existat de facto.

Interesant că cel puţin un şef a avut bănuieli, a cerut să i se raporteze dacă eu ştiu sau ba, că sînt informator. Dar răspunsul primit – „Nu ştie” încă nu a fost suficinet să mă abandoneze.

În final au răsplătit totuşi munca mea de informator, pe decizia de abandonare aşa sună ultima frază: „Se propune predarea sa în legătură la SMB, problema nationalişti, iredentişti.”

E şi logic, dacă nu am vrut să fiu informator, eram naţionalist, iredentist – nu-i aşa?